Fără tine...

Eu, fără tine, nu știu ce mai sunt,
Nici unde merg, nici pentru ce trăiesc,
Tu-mi dai putere, tu îmi dai avânt,
Fiindu-mi, mă provoci să te iubesc...

Și mă numesc un simplu trăitor,
Când nu te știu că lângă mine ești,
Ce doar își amintește că-i e dor
De adevăruri simple și firești.

Nici rostul, fără tine, n-are rost,
Nici înțelesul n-are înțeles,
Tot ce va fi îmi pare că a fost,
Și insuccesul un real succes.

Eu, fără tine, sunt ce nu mi-i dat,
Un cerșetor de jalnice trăiri,
De vorbele cu gust de surogat
Al singurei, într-adevăr, iubiri.

Și mă numesc, cum nu m-aș mai numi,
De-ar fi să fim, ai vieții, amândoi,
Un trecător născut pentru-a muri
Pășind prin mărăcini și prin noroi.

Nimic, fără de tine, n-are rost,
A fi, în fapt, îmi pare, indecent,
Iar casa-mi e un simplu adăpost
De netrăirea-mi ce mi-o știu prezent.

Eu, fără tine, simt că nu mai simt
Nici când adorm și nici când mă trezesc,
Doar frigurile morții le presimt
Nemotivat, de viață, să trăiesc.

Și mă numesc, tăcând, o frunză-n vânt
Încă plutind sub umbre mari de nori
Ce va intra, prin ploaie în pământ
Sub rădăcina unor alte flori.

Nimicul n-are, fără tine, rost
De-a fi măcar cuvânt ori vârf de bici,
Eu, fără tine, sunt doar cel ce-a fost,
Mergând pe drum cu pașii tot mai mici.

E prima noastră toamnă...

E prima noastră toamnă... ne-a găsit
Înfricoşaţi, nevindecați de toate...
Să ne îmbrățişăm definitiv
Ne spune... Şi şopteşte: Pân’ la moarte!

Am mers pe-atâtea căi demonizate,
Şi împotrivă ni-i întreaga lume...
Acum ne suntem actualitate,
Şi-avem deja,-ntr-un fel, acelaşi nume.

Aşa a fost să fie... prin cuvânt,
Să desluşim ce va urma în fapte,
Şi chiar banal de-a fost, ni-i legământ,
Pecetluit de noi în prima noapte.

Ţie mă-nchin de-acum întru vecie,
Şi-mi este dor de toamna următoare,
Ce va putea depune mărturie
Că doar iubirea e nemuritoare.

N-ai să te-ntorci, vei merge acest drum,
Te vei schimba şi ştiu cum o să fie,
Şi că această toamnă de acum
E semn real de nevinovătie.

E prima noastră toamnă împreună,
Ne-a adunat din drumurile noastre,
Spunându-ne că vine vremea bună,
Sfârşit fiind timpul marilor dezastre.

Ni-i cerul martor, martor ne va fi,
Şi călăuză înspre mai departe,
Prin ceea ce-mpreună noi vom fi,
Trăind aici şi dincolo de moarte.

Simţitu-mi simţ

Mă simt ciudat fără să-mi am motiv,
Mă simt absurd fără să ştiu şi cum,
Şi simt că un butoi cu exploziv
De cineva e pus, din nou, in drum.

Mă simt, simţind, pornind un uragan
Care să rupă ultimul catarg,
Care să pună piedică, un an,
Ieşirii fastuoase, iar, în larg.

Mă simt ştiind, cu nume de-mprumut,
Sortit a fi un fulger orbitor,
Pe cel ce m-ar ucide c-am văzut
Cum vrea să fie timpul viitor.

Mă simt fiind câteodată scut,
Iar alteori un simplu gând intrus,
Prea cunoscut dar şi necunoscut,
Când adevărul e o vorba-n plus.

Mă simt dorit un biet nevăzător
Şi surd, şi mut, şi prea puţin gândind
Când trec prin foc şi nu mă las să mor,
Şi nu trăiesc doar să mă ştiu trăind.

Mă simt ciudat, fără să am motiv,
Mă simt absurd fără să ştiu şi cum,
Că simt acel butoi cu exploziv
Deja-i aprins... Şi spusa mi-o asum!

Înţelesul înainte

Ca să-nţelegi, nu trebuiesc cuvinte,
E doar firescul ce va fi firesc,
Prin care muritorii nemuresc,
Mergând pe totdeauna înainte!

Ca să-nţelegi nu trebuiesc cuvinte,
Nici ceasul să uite lung la ceas
De nu cumva în urmă a rămas,
Ci doar să vrea sa meargă înainte!

Ca să-nţelegi nu trebuiesc cuvinte,
E necesar doar ţie să îţi fii,
Să vrei să vin pe drumul care vii
Ca amândoi să mergem înainte!

Ca să-nţelegi nu trebuiesc cuvinte,
Nici gândul că sunt unii ce privesc
Şi, în absurdul lor, se tot gândesc
De ce am vrea să mergem înainte!

Ca să-nţelegi nu trebuiesc cuvinte,
Nici nu-i nevoie cineva a şti
Că ne-am ştiut în ochi a ne privi
Şi ne-am unit un drum spre înainte!

Până în zori, ne va fi timp destul...
Să nu ne mai gândim la moarte,
Să ne gândim spre mai departe,
Pe drumul drept, nicicum printr-un recul...

În consens cu azi

Eu nu mă mint, nu mă întreb nimic,
Las viaţa în reperele-i concrete,
Deşi mi-ar fi uşor să o complic
De-aş da putere apei să mă-mbete.

Iluziei pierdute îi dau sens
Şi-o văd ca fiind răspuns, nu provocare,
Ştiind că timpul nu îmi e-ndeajuns,
Să-l ţin ascuns în altă căutare.

Accent acut dau simţului acum,
Chiar dacă îi stă gândul împotrivă,
Chiar dacă-mi ies cărările în drum
Spunându-mi despre mersul în derivă.

Ciudat cumva, deşi chiar e normal
Am şi puterea ultimei dorinţe,
Chiar şi atunci când ea, paradoxal,
Lasă urmari şi are consecinţe.

Când spun că nu-i nimic întâmplător
Întâmplător mă şi gândesc departe,
Că, într-un fel, va trebui să mor,
Ca să termin de scris încă o carte.

Eu, cel de ieri, sunt trist şi tot mai trist,
Dar cel ce sunt acum nu se-ntristează,
Tristeţea-mi dă puterea să rezist
Pentru-a trăi şi ceea ce urmează.

Cunosc mai multe decât tot ce ştiu,
Mă simt bătrân în haina-mi omenească,
Dar nu-mi e gândul că e prea târziu
Pentru o viaţă nouă şi firească.

Tu lumină, lumină

Ai plecat spre lumină şi revii ca lumină,
într-o noapte senină.

Îţi spun vorba simţirii,

nu îmi eşti o nălucă,

ce te doare mă doare, şi-mi e dorul de ducă...

Când ţi-e bine, mi-e bine...

Şi mereu sunt cu tine, tot mereu lângă tine,
Şi te simt parcă-s eu, şi eşti toată în mine.

Tot mai clar se văd toate,
mai aproape-i urmarea,
dorul meu îmi dă veste
că-i a-proape schimbarea,
de a fi cea de pururi, întru tot, totdeauna,
de a-ţi fi cel ce sunt, tot mereu şi într-una.

Îţi privesc adormirea,

la trezire-s de faţă

peste zi, peste noapte,

de pe-acum pentru-o viaţă...

Şi-am plecat pe lumină, şi te-aştept mai senină,
să ieşim la lumină.

Păcatul ca jalon

Nu-i păcat păcatul ce se vede,
E doar umbra unui alt păcat
Care semne dă celui ce crede
Că destinul poate fi curmat.

Între totdeauna şi de-a pururi
Stă acum prezent şi ideal
Bine-ncorsetat de vagi contururi
Ce îl fac trăit în mod real.

Între mai târziu şi niciodată
Adevărul stă încorsetat
Aşteptând o faptă întâmplată
Care să-l arate-adevărat.

Doar perfectul dă un un fel de formă
Visului voit întruchipat,
Însă-i o minciună grea, enormă
Ce sfârşeşte printr-un greu păcat.

Şi, de nu se-nvârte roata vieţii,
Cum se vrea şi nu cum îi este dat,
Unii pleacă, pe sub umbra ceţii,
Pe un drum de Dumnezeu uitat.