Vine toamna...

Iubito, uite, toamna vine... vine?
E-o toamnă cum nu ştiu să mai fi fost...
Tu pân-acum nici n-ai ştiut de mine...
Eu toamnei parcă nu-i mai văd un rost...

Spun toţi că vine azi, că vine mâine,
Eu însă nu o simt că ar veni...
Grăbeşte-te şi vino lângă mine...
Fără de noi şi toamna va muri...

Tu vii din vara ta, unde-i cădură,
Eu stau şi mă întreb de-o să albesc...
Nici ploile să vină nu se-ndură...
Hai, vino, să mă-nveţi să-ntineresc...

Acum un an, pe când pleca să doarmă,
Am dat de ştire că te-aş fi găsit...
Atunci minţeam... minciuna mea-i e armă...
Câţi oare cred că n-am îmbătrânit?

Şi va veni şi toamna, ştiu prea bine,
Întârzie cu un motiv şi cu un rost...
Şi va ploua... Dar am să fiu cu tine...
Ne vom avea... şi-n Cer un adăpost!

Pe aripile unui gând

Marei Darie

Unde fugi, în care lume

timpului îi dai contur?

Complotez cu întrebarea,

să-mi dea voie să te fur,

Pun un pas spre încă-odată,

învăţând că mersu-i mers,

Spre aproape de departe,

de-a dreptul, prin Univers!

Timpul vine cu răspunsuri,

dar tot caută răspuns

Întrebării ce întreabă

dacă este îndeajuns,

Şi se vrea trecut cu grabă

din prezent în viitor,

Încercând să-şi rostuiască

rostul lui împlinitor.

Redescopăr adevărul

printre sensuri şi cuvinte

Chiar văzându-i doar conturul

e un tot care nu minte,

Înzidesc zorii de ziuă

lângă timpul care vine

Asteptând grăbita clipă

care ştiu că ne-aparţine.

Orişiunde ar fi să ducă,

drumul are doar un sens,

Comploteză cu răspunsul

dat de marele consens,

Care vine să ne-arate

că ni-i dat să fim surprinşi,

Ca să fim învingătorii,

niciodată cei învinşi!

Înflorirea-ţi, sus, pe creste

Tu eşti aleasă, asta-ţi este calea,
Pe colţi de stâncă iar să înfloreşti
Acolo unde-ntreagă este zarea,
Doritele înalturi omeneşti.

La rădăcina ta cad ploi de stele
Şi soarele se-nchină deseori,
Iar vântul cu rafalele-i rebele
Îţi cere să renaşti... Nu poţi să mori...

Îţi cheamă re-nflorirea timpuri sfinte
Ce floarea ta o poartă în efigii
Şi numele-ţi rostit printre cuvinte,
E corolar al unei vechi religii.

Ai fost aleasă, asta-ţi e menirea,
Să dai lumină zorilor de zi
Ca oamenii să ştie că iubirea
E singura lor şansă de-a trăi.

Te ţin în palme dacă, să te-ngheţe,
Veni-vor ceţi din mari întunecimi,
Să poţi fi floarea crestelor semeţe
Şi mugurul să-l porţi spre înălţimi.

Venit-a vremea, ştii şi tu prea bine,
Să fii regină, flori mai mici să creşti,
Ca să-nflorească-n ziua care vine
Precum li-i dat prin Scrisele Cereşti.

Damnat şi blamat

Ca un mugur de lumină
O icoană-a lăcrimat,
Semn că noi suntem de vină
Că ne-avem traiul damnat.

Strălucind în zori de seară
Ca mai toate câte-au fost,
Lampa picură în ceară
Amintiri fără de rost.

Lăcrimând pe focul veşnic
Lemnele trosnesc în foc,
Dând, scânteilor, vremelnic,
Timp de-a se muta din loc.

Peste-ntreaga nefiinţă
Al trecutului de ieri,
Buzna dă-n buna credinţă,
Semnul marii decăderi,

Dar ca apa ce foşneşte
Trăsnetul şopteşte blând
Iar neantul răstigneşte
Vise mari, pierdute-n gând.

Necuprinse absoluturi
Fac realul ireal
Vina dând pe începuturi
Ca fiind ducere de val.

Văd destule... Nu-mi mai pasă...
Timpu-n sine-i cronofag,
Între casă şi acasă
Oamenii au pus un prag.

Prin condiţia umană,
Îmi duc traiul meu damnat,
Sufletu-mi, ca o icoană
Plânge traiul lui blamat.