E prima noastră toamnă...

E prima noastră toamnă... ne-a găsit
Înfricoşaţi, nevindecați de toate...
Să ne îmbrățişăm definitiv
Ne spune... Şi şopteşte: Pân’ la moarte!

Am mers pe-atâtea căi demonizate,
Şi împotrivă ni-i întreaga lume...
Acum ne suntem actualitate,
Şi-avem deja,-ntr-un fel, acelaşi nume.

Aşa a fost să fie... prin cuvânt,
Să desluşim ce va urma în fapte,
Şi chiar banal de-a fost, ni-i legământ,
Pecetluit de noi în prima noapte.

Ţie mă-nchin de-acum întru vecie,
Şi-mi este dor de toamna următoare,
Ce va putea depune mărturie
Că doar iubirea e nemuritoare.

N-ai să te-ntorci, vei merge acest drum,
Te vei schimba şi ştiu cum o să fie,
Şi că această toamnă de acum
E semn real de nevinovătie.

E prima noastră toamnă împreună,
Ne-a adunat din drumurile noastre,
Spunându-ne că vine vremea bună,
Sfârşit fiind timpul marilor dezastre.

Ni-i cerul martor, martor ne va fi,
Şi călăuză înspre mai departe,
Prin ceea ce-mpreună noi vom fi,
Trăind aici şi dincolo de moarte.

Simţitu-mi simţ

Mă simt ciudat fără să-mi am motiv,
Mă simt absurd fără să ştiu şi cum,
Şi simt că un butoi cu exploziv
De cineva e pus, din nou, in drum.

Mă simt, simţind, pornind un uragan
Care să rupă ultimul catarg,
Care să pună piedică, un an,
Ieşirii fastuoase, iar, în larg.

Mă simt ştiind, cu nume de-mprumut,
Sortit a fi un fulger orbitor,
Pe cel ce m-ar ucide c-am văzut
Cum vrea să fie timpul viitor.

Mă simt fiind câteodată scut,
Iar alteori un simplu gând intrus,
Prea cunoscut dar şi necunoscut,
Când adevărul e o vorba-n plus.

Mă simt dorit un biet nevăzător
Şi surd, şi mut, şi prea puţin gândind
Când trec prin foc şi nu mă las să mor,
Şi nu trăiesc doar să mă ştiu trăind.

Mă simt ciudat, fără să am motiv,
Mă simt absurd fără să ştiu şi cum,
Că simt acel butoi cu exploziv
Deja-i aprins... Şi spusa mi-o asum!

Înţelesul înainte

Ca să-nţelegi, nu trebuiesc cuvinte,
E doar firescul ce va fi firesc,
Prin care muritorii nemuresc,
Mergând pe totdeauna înainte!

Ca să-nţelegi nu trebuiesc cuvinte,
Nici ceasul să uite lung la ceas
De nu cumva în urmă a rămas,
Ci doar să vrea sa meargă înainte!

Ca să-nţelegi nu trebuiesc cuvinte,
E necesar doar ţie să îţi fii,
Să vrei să vin pe drumul care vii
Ca amândoi să mergem înainte!

Ca să-nţelegi nu trebuiesc cuvinte,
Nici gândul că sunt unii ce privesc
Şi, în absurdul lor, se tot gândesc
De ce am vrea să mergem înainte!

Ca să-nţelegi nu trebuiesc cuvinte,
Nici nu-i nevoie cineva a şti
Că ne-am ştiut în ochi a ne privi
Şi ne-am unit un drum spre înainte!

Până în zori, ne va fi timp destul...
Să nu ne mai gândim la moarte,
Să ne gândim spre mai departe,
Pe drumul drept, nicicum printr-un recul...

În consens cu azi

Eu nu mă mint, nu mă întreb nimic,
Las viaţa în reperele-i concrete,
Deşi mi-ar fi uşor să o complic
De-aş da putere apei să mă-mbete.

Iluziei pierdute îi dau sens
Şi-o văd ca fiind răspuns, nu provocare,
Ştiind că timpul nu îmi e-ndeajuns,
Să-l ţin ascuns în altă căutare.

Accent acut dau simţului acum,
Chiar dacă îi stă gândul împotrivă,
Chiar dacă-mi ies cărările în drum
Spunându-mi despre mersul în derivă.

Ciudat cumva, deşi chiar e normal
Am şi puterea ultimei dorinţe,
Chiar şi atunci când ea, paradoxal,
Lasă urmari şi are consecinţe.

Când spun că nu-i nimic întâmplător
Întâmplător mă şi gândesc departe,
Că, într-un fel, va trebui să mor,
Ca să termin de scris încă o carte.

Eu, cel de ieri, sunt trist şi tot mai trist,
Dar cel ce sunt acum nu se-ntristează,
Tristeţea-mi dă puterea să rezist
Pentru-a trăi şi ceea ce urmează.

Cunosc mai multe decât tot ce ştiu,
Mă simt bătrân în haina-mi omenească,
Dar nu-mi e gândul că e prea târziu
Pentru o viaţă nouă şi firească.

Tu lumină, lumină

Ai plecat spre lumină şi revii ca lumină,
într-o noapte senină.

Îţi spun vorba simţirii,

nu îmi eşti o nălucă,

ce te doare mă doare, şi-mi e dorul de ducă...

Când ţi-e bine, mi-e bine...

Şi mereu sunt cu tine, tot mereu lângă tine,
Şi te simt parcă-s eu, şi eşti toată în mine.

Tot mai clar se văd toate,
mai aproape-i urmarea,
dorul meu îmi dă veste
că-i a-proape schimbarea,
de a fi cea de pururi, întru tot, totdeauna,
de a-ţi fi cel ce sunt, tot mereu şi într-una.

Îţi privesc adormirea,

la trezire-s de faţă

peste zi, peste noapte,

de pe-acum pentru-o viaţă...

Şi-am plecat pe lumină, şi te-aştept mai senină,
să ieşim la lumină.

Păcatul ca jalon

Nu-i păcat păcatul ce se vede,
E doar umbra unui alt păcat
Care semne dă celui ce crede
Că destinul poate fi curmat.

Între totdeauna şi de-a pururi
Stă acum prezent şi ideal
Bine-ncorsetat de vagi contururi
Ce îl fac trăit în mod real.

Între mai târziu şi niciodată
Adevărul stă încorsetat
Aşteptând o faptă întâmplată
Care să-l arate-adevărat.

Doar perfectul dă un un fel de formă
Visului voit întruchipat,
Însă-i o minciună grea, enormă
Ce sfârşeşte printr-un greu păcat.

Şi, de nu se-nvârte roata vieţii,
Cum se vrea şi nu cum îi este dat,
Unii pleacă, pe sub umbra ceţii,
Pe un drum de Dumnezeu uitat.

Ia-mă, lasându-mi-te!

Lasă-mi-te-acum, şi te priveşte,
Când privirea-n ochii mei ţi-o prind,
Când firescul mă îndreptăţeşte
Focul vieţii tale să-l aprind.

Ia-mă, cum vrei vrea, ia-mă în tine
Prin ceea ce sunt îţi aparţin,
Astfel ţie te redai prin mine
Şi dai vieţii noastre sens deplin.

Lasă-mi-te-acum să pot străbate
Drumul pân' la Cer şi înapoi,
Ca, în tine fiind, să poţi răzbate.
Printre-atâtea valuri de noroi.

Ia-mă, cum vei vrea, cu-ntreagă viaţă
Să-ţi treci timpul în a te-mplini,
Eu să pot, la ceas de dimineaţă,
Să-ţi redau corola de lumini.

Lasă-mi-te-acum, pe totdeauna,
Să îmi fii ce dat îţi e să-mi fii,
Iar dacă nu pot să-nving furtună
Tu să mă renaşti, născând copii.

Ia-mă, cum vei vrea, şi mă păstrează
În eternitatea care-mi eşti,
Poţi s-adormi, iubirea-mi te vegheză...
Tu, pe amândoi, ne nemureşti...

Prin lume, ca din întâmplare

Din lumea ce-şi trăieşte întâmplarea,
Culeg răspunsuri, aflu întrebări...
Şi, câteodată, îmi surprind mirarea
Că-şi uită-ndepărtarea-n depărtări.

Aşa cum sunt, eu cel plecat prin lume
Mă reîntorc, nicicând ca un fugar,
Şi nici ascuns sub masca unui nume
De care nimeni n-ar avea habar.

Însă mă-ntreb de unde plec şi unde
Mă voi întoarce când va fi firesc,
Dar întâmplarea lumii nu-mi răspunde,
De parcă-ar vrea, cumva, să mă opresc.

Eu dau răspunsuri celor ce mă-ntreabă,
Deşi ei înţeleg ceea ce vor
Şi-mi pun în cârca, în nespusă grabă,
Un alt trecut şi viitorul lor.

Mereu, din praful unor amănunte,
Pe mine-i necesar să mă refac,
Ca neclintit să stau precum un munte,
Indiferent cui nu îi sunt pe plac.

Prin lumea ce-şi trăieşte întîmplarea
Sunt un răspuns cumva întâmplător,
Nu ştiu de ce, dar mare-mi e mirarea,
Când spun că dat nu îmi mai e să mor.

Tainici, fără taine

Dezbracă-te, nu îţi mai şade bine
În haina roasă de singurătate,
Şi nu te ruşina tocmai de mine,
Trăirii clipei dă-i întâietate.

Nici eu, nici tu, de stăm în aşteptare
Nu vom putea să spunem vieţii, viaţă,
Neîmplinită-i doar o încercare
De a privi spre cer prin copci de gheaţă.

Lasă-mi privirea toată să te ştie
Când freamătu-ţi începe să-mi vorbească,
Şi când, tot el, în taină-ţi spune, ţie
Că e dator să te călăuzească.

În palme prinde-mi marea răzvrătire
Ce dă unirii noastre-nsemnătate,
Ce-n tine se transformă-n împlinire
A toate câte nouă ne-au fost date.

Lasă-te-aşa, nu îţi mai pune haine,
Nu-s de folos, măsura nu-ţi e bună,
Doar cei ce mint cred că există taine
Când mitei date vieţii-i spun arvună.

Dar viaţa ştie şi îl răsplăteşte
Doar pe acel ce-n fapte o trăieşte.

Requiem

Plutind sub zările neînturnate,
Cu trupul tău în zbuciumări de vis,
Un dor suprem de viaţă şi dreptate
Îmi este sacrul legămînt nescris.

Nu-mi este amintirea ta străină,
N-ai fost nicicând un nume anonim,
Acum eşti stea şi rază de lumină
Cu-acelaşi pământesc pseudonim.

Chiar dacă ai rămas numai un nume,
Pentru cei mulţi, firesc, necunoscut,
Eu, totuşi, şi acum te cred o lume
Trăind în forma timpului trecut.

În soarele ce mie mi se-arată
E chipul tău, din vremuri care-au fost,
Ce nu se întristeză niciodată,
Ce caută înfăptuirii rost.

Ţi-aud şi paşii drumurilor noastre
Merse-n demultul meu copilăresc
În căutarea florilor sihastre,
La vremea când, în taină, înfloresc.

Îngenuncheat în faţa umbrei tale,
Cu lacrimile mele drum îţi cer
Să regăsim, în Cer măcar, o cale
De-a căuta al lumilor reper.