luni, 3 noiembrie 1986

Alegere spre risipire

Război năpădeşte sărutul
Ce-şi ţine secretul în sine,
Privesc peste vis începutul
Să văd ce-a fost rău, ce-a fost bine.

Nici vorba, nici fapta nu moare,
Nu poţi să îmi nărui tot gîndul,
Succesul din gîndu-mi te doare,
Mi-l vrei în uitare, plângându-l.

Se stinge un spasm de credinţă,
Pornind spre nicicând şi niciunde,
Dar eu îmi rămîn ca sentinţă,
Nu pot, ce-i real, a-mi ascunde.

Din iarna ce încă-i departe,
Şi vifor mi-arată că vine,
Mă mîngîie-o şoaptă a moarte,
Dar îngerul ţine cu mine.

În lacrimi îţi pierzi veşnicia,
La doi te împarţi peste clipă
Spre mine-ţi păleşte mîndria,
Spre altul te duci în risipă.

Vorbeşti despre planuri de viaţă,
Greşeala îţi dă crezăminte,
Dar, totuşi, mă-ntrebi dacă-n ceaţă
E sigur că mergi înainte.

Spune-ai că se simte, se vede,
Un zbor clandestin de lumină,
Că timpul în noi se încrede,
Că vremuri senine-or să vină.

Pe multe te juri, pe-ndelete,
Că totul crezut-ai iubire,
Dar nici n-ai motiv de regrete,
Îţi vrei doar fireasca-mplinire.

Şi iată, sfârşitul de toamnă
Te-arată deja amintire
Şi toate, vezi bine, mă-ndeamnă
Să trec, dintr-un gînd în nefire.

Firescu-i firesc dintr-odată,
Accept şi această robie,
Că sclavul, iubind, se arată,
Mai mîndru, uitînd de mîndrie.

Am şoapta, cu sare, în mînă,
Cuţitul îmi taie şi osul,
Şi-o stare, atît de hapsînă,
Îmi ia pentru ea tot prinosul.

Spre stele, tăcut şi ferice,
Îmi caut motive de faptă,
Nu-mi pasă de lumea ce-mi zice
Că demonii, sigur, m-aşteaptă.

joi, 24 iulie 1986

Puls de pas

Sub trista timpurilor haină,
Încă mai cred că-s om cu rost
Şi gînd nebun m-apucă-n taină
Să uit, cu totul, ce am fost.

Dar simt că bate pulsul firii
În enigmaticul cuvînt,
Când eu mă-nchin, în vis, iubirii
Ca mod de-a fi pe-acest pămînt.

Şi spus fiind, toate-s temute,
Un gînd e plin de remuşcări,
Că-n noaptea apăsării mute
Văd drumurile doar cărări.

Dar pasul meu, cu rost de umblet
Nici Dumnezeu nu-l vrea oprit,
Că-i tot un tot din al meu suflet
Pe totdeauna dăruit.

sâmbătă, 7 iunie 1986

Umbră pe înţeles

Şi iar vîntul suflă pe mare,
Şi iar e furtună în munţi,
Furtuna nu-şi are hotare
Striveşte şi valuri şi punţi.

Pe creste de valuri în spume
Nici gîndul acum nu mai ştie
Ce-nseamnă un om sau un nume
Iar vîntul trecuturi adie.

Ajuns pe nisipul fierbinte
De valuri vorbeşte cu teamă
Şi-n tremurul dintre cuvinte
Se simte că drumul îl cheamă.

Nimic nu-nţeleg cei ce-n ape
Găsesc, peste tot, înălţimi,
Uitînd că mereu stau aproape
De prea neştiute-adîncimi.

Acei ce pe norii de aur
Înalţă credinţe spre stele,
Se cred moştenind un tezaur,
Mai singuri, rămîn, printre ele.

În umbre, pe nori pe furtună
Coboară-n cotloane uitate,
Plătind a mîndriei arvună
Cu propria lor libertate.

Ucise-s destine în şoapte,
Prăpădul se vrea minunat,
La ceas de-ntuneric şi noapte
Cînd mulţi se îngroapă-n păcat.

Nimic nu-şi doresc a-nţelege
Cei care-şi vor lumea distrusă,
Trăiesc după propria lege,
La bunele lor placuri redusă.

Doar cînd vor fi toate trăite,
Şi-n umbre pleca-vor din lume,
Priviri lor pervertite
Vor da adevărului nume.

vineri, 28 februarie 1986

Sens adolescent

Drumul vieţii simt că mă tot cheamă
Şi mă cheamă chiar de sînt absent,
Tot ce cred că-mi este mai de seamă
E desfrîul meu adolescent.

Îmi duc şoapta înspre nemurire,
Ştiu şi steau care o păstrează,
Trec prin foc trăind o amintire
Care vreau, ori nu, e veşnic trează.

Multe-aş vrea găsi, mai noi sub soare,
Dar prea multe ţin să se repete,
Poleirea e strălucitoare
Însă e ca nuca în perete.

Gîndul mi-l reneg cu bună ştiinţă,
Când mă plîng îmi spun că-mi rîd în faţă,
Sunt chemat mereu de-a mea credinţă
Să m-arunc în negură şi ceaţă.

Mi-aş dori o altă rădăcină
Ca să fiu mişel şi demodat,
Doar conştiinţa mea mai e senină,
Îmi dă semn că nu-i adevărat.

Când văd viaţa că îmi leneveşte
Caut drumul către dezrobire,
Poate a fi rob e omeneşte,
Dar eu cred că-i doar o amăgire.

Biblia nu prea o iau în seamă,
Din credinţă nu mă-nchin la zei,
De iubire nu îmi este teamă,
Însă nu-i suport pe derbedei.

Multe-nvăţ trecînd tăcut prin lume,
Despre rugăciuni, despre iubire,
Despre valul care, plin de spume,
Nu-i model de mers spre rostuire.

Adevărul e fără hotare,
Viaţa, într-un fel, e ca o scenă,
E senin, privind departe-n zare,
De aproape e mai mult obscenă.

Am un sînge care nu-mi prieşte,
Spun cei enervaţi de-a mea tăcere,
Alţii spun că prea mă-mbătrîneşte
Spusa-mi despre-a lumii decădere.

Ochii mei n-au cearcăne de ură,
Doar nu văd pădurea de copaci,
Parcă-aş fi băut fără măsură
Şi-am rămas cu ochii prea săraci.