Nu-mi e rău...

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

N-am, în om, motiv de teamă,

teamă-mi e mai mult de mine,

Nu mai fug înspre oriunde,

nu mai am motiv de grabă,

Viaţa-şi are înţelesuri,

iar eu am atâta treabă...

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Din priviri caut spre Ceruri

să ştiu ziua care vine,

Nu mai bat poteci stinghere

care duc sigur la vale,

Ies mereu la drumul mare,

drumul mi-e singura cale.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Din nisip nu fac palate,

ca să-ncerc zidu-i de ţine,

Ştiu că zidul se înalţă

doar punând piatră cu piatră,

Focul greu e să se-aprindă

când n-are cenuşă-n vatră.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Vieţii nu îi pun condiţii,

ea nu mie-mi aparţine,

Pot să merg pe coborâşuri,

mai uşor ca la urcare,

Dar îmi place la-nălţime

fiindcă văd la depărtare.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Nu vânez lumina nopţii

nici nu bat la porţi străine,

Nici uşii întredeschise

nu-i propun să se deschidă,

Fluturele ştiu că zboară,

însă nu când e omidă.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Noaptea văd umbra luminii,

prin furcile caudine,

Pe cei ce-şi vor îndreptarea,

pe cei ce-şi doresc trezirea,

Şi pe cei care, făţarnici,

crime fac, mimând iubirea.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Nu mai cred nicicum că "poate"

e ceva ce se cuvine,

Leneşul spune că poate,

şi spune, ştiind că minte,

Prea puţini mai fac şi fapte,

tot mai mulţi rostesc cuvinte.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Însă nu mă pot convinge

că-i bine doar ce convine...

Aluzive căutări

Drumuri îţi vrei, şi vrei să mergi pe toate,
Pe urmele potcoavelor de cai,
Şi mai ales pe unde nu se poate
Când la rascruci de vânturi încă stai.

Prea insetat, cu rouă-ţi dai pe buze,
Mergi schiopătat, cu pasul pârjolit,
Din palmă zboară visele-ţi optuze,
Şi dormi, tot dormi, nu te mai vrei trezit.

Himere poarţi în haine, ca speranţe,
Dar tu-n beţii cu ielele dansezi,
Vrăjit de faima falsei eleganţe,
Adormi umil şi-n vis frumos te vezi.

Ca suflet rătăcit, cauţi cărarea,
Ca om trăieşti al decăderii chin,
Ţi-apleci privirea şi tot cauţi floarea
Care să fie floare şi nu spin.

La fel, din Cer...

Un fulg de nea, căzut din nori, din Cer,
Cu totul alb, şi pur, şi luminos,
Împlinitor al gândului frumos,
Dorit a încălzi al nopţii ger...

Un fulg de nea, spre lume privitor,
Plutind dinspre înalt înspre real,
Înspre pamant ori spre al mării val,
Reamintind că visele nu mor...

Un fulg de nea, sortit a înflori,
A fi mai alb ca floarea de april...
Ca fulgul alb e-un suflet de copil,
Trăind speranţa de a izbândi...

Semn cu însemn

Însemnul meu e veşnica problemă
De care, nici de vreau, nu pot să uit,
Cea care nu e numai o dilemă,
Într-un acest prezent ca şi-n trecut.

Chiar simpla întâmplare, efemeră,
Lasă-ntrebări să-şi caute răspuns,
Cu toate că răspunsul încă speră
Să fie la mai toate-ndeajuns.

Banalul clipei pune în balanţă
Puţinul adevăr ce-i acceptat,
Dar eu nu tac, în ultima speranţă
Găsesc puteri de-a nu fi-nduplecat.

Doar drumul, când sălbatic se tot duce
Pe calea spre etern şi nicăieri,
E un hotar, cu semn cioplit în cruce,
Peste-ntâmplarea faptelor de ieri...

Şi, cum din zi nu pot să fac o noapte,
Infimul nu-l tranform în infinit,
Gându-mi vorbeşte, tare ori în şoapte,
De veste dând că-s viu şi n-am murit.

Mai mult decât un pas nu am a face
Când caut orizonturi sub hotar,
Dar sufletul nu poate avea pace
Cât căutarea vieţii-i în zadar...

Şi-a fost să fie să tot las amprente,
Şi-nsemnul să mi-las definitiv,
Spre timpuri care vor tot fi prezente,
Şi vor tot fi speranţelor motiv.

Ca existenţă şi însemn sunt o dilemă,
Cu sens contrar, normal şi absolut,
Căzut sub a-ndrăznelii anatemă,
În tot acest prezent, ca și-n trecut.

Cu zâmbet cardiac

Privindu-vă, cu-n zâmbet cardiac,
Îmi pun introvertita întrebare:
Dacă-mi găsi-voi, într-un fel, un leac,
În lumea-n care şi speranţa moare?

Sunt cardiac, în forme şi detalii,
Cu amănunte parcă decisive,
Când sunt privit ca umbră în vitralii,
Ori ca efect absurd, fără motive.

Într-o reţetă, alb pe negru-i scris
Că mult prea mult de orişice îmi pasă,
Că nu mă las sedus de compromis
Şi prea pun toate cărţile pe masă.

Şi mi se spune că n-am timp prea mult,
Că orice-aş face tot se agravează,
Şi ar fi bine, totuşi să-i ascult
Pe toţi, fără să-mi pese ce urmează.

Am vina mea că nu mă simt bolnav,
Chiar dacă-mi văd durerea dovedită,
Chiar dacă unii medici spun că-i grav,
Că inima-mi e mult prea obosită?

Sunt cardiac, în sensul grav, profund
Al celor ce durerea ştiu că doare,
Al celor ce mă văd ca muribund,
Ducându-mă, spre moarte, în picioare.

Sunt caz cu-n diagnostic încurcat,
Tiparele nu pot să mă-cadreze,
Spun unii că pe viaţă-s supărat,
Unii mă-ntreabă ce o sâ urmeze?

Eu spun ce simt şi ştiu că-i dureros
Când spun că-n suferinţă-i omenirea,
Când spun că nu mai ştim trăi frumos,
Şi ne minţim şi doar mimăm iubirea.

Privindu-vă, cu-n zâmbet cardiac,
Îmi pun introvertita întrebare
Mie, tot eu, am să-mi vin de hac,
Nemaigăsindu-mi rost de vindecare?

Dedublanta rătăcire

Nu ştiu pe unde-ai tot ai umblat,
Şi unde crezi că-ţi va fi bine,
De câte ori te-ai dedublat
Şi cum te simţi, acum, pe tine?

Poveste a-nceput atunci,
Când apele-mi păreau că-s moarte,
Când valul se spărgea de stânci
Şi gându-mi hoinărea departe...

Ştii că şi eu am rătăcit
Crezând că mergem spre lumină
Şi, uneori, am fost uimit,
Când nopţii luna-i era plină.

Nu-mi mai răspunde la-ntrebări,
Eu ştiu că multe te frământă;
Am învaţat, din încercări,
Că doar tăcerea-ţi este sfântă.

Păstrător de libertate

Eu nu mă supăr, nu mă întristez,
Nu ţin să am nici o întâietate,
Drumul mi-l știu și drumul mi-l urmez,
Tristeţea mi-ar răpi din libertate.

Nu-mi este teamă, nu mă rușinez,
De ce-am trăit în timpuri vechi, uitate,
Drumul de mers mi-e ideal și crez,
Rușinea mi-ar răpi din libertate.

Eu n-am mândrie, nu mă enervez,
Când unii-mi spun că n-am nicicum dreptate,
N-am îndoieli, alt drum nu eu îmi creez,
Mândria mi-ar răpi din libertate.

Nu-s furios şi nici nu protestez
Când tot ce-i rău mi se-aruncă-n spate,
Drumul ce-l am nu caut să-l scurtez,
Furia mi-ar răpi din libertate.

Eu nu mă supăr, nu mă întristez,
Nu-mi este teamă, nu mă rușinez,
Eu n-am mândrie, nu mă enervez,
Nu-s furios şi nici nu protestez...

De-aş face măcar una, nu pe toate,
Eu singur mi-şi răpi din libertate.

Tu, ultimul tren

Toată dragostea mea de-altădată,
Dacă stau, într-un tot o adun,
Care-ncape-n valiza-mi uitată
Fără ca nici o vorbă să spun.

Văd amurguri ce, tainic, arată
Umbre care se tot alungesc,
Şi mai vreau să prind trenul odată
Prin iubire să călătoresc.

N-am iubit nici un vis ca pe tine,
Nici un gând mai frumos n-am gândit,
Şi în gara cu umbre străine,
Tu eşti semn spre peronul sortit.

Paşii mei mai înceți se arată,
Dar alerg cât mai ştiu că au rost,
Să prind trenul, că-i ultima dată
Când pot fi călător cum am fost.

Eu sunt eu, cel ce-am fost altădată
Ca să fiu, eu, acesta de-acum,
Cel ce poate, să vrea să mai bată
Cât i-e dat, al iubirilor drum.

Viața trece şi nicicum nu revine,
A iubi nu-i un simplu refren,
Trenuri trec pe aproape de mine,
Dar al meu este ultimul tren.

Tu eşti ultimul tren pentru mine,
Tu eşti ultima gară din drum,
Tu eşti singurul mod de-a-mi fi bine,
Tu eşti ultimul strop de parfum.