marți, 9 septembrie 2014

Contrariu existenţial

Pe Dumnezeu preferi să îl ucizi
Când spui că stai de veghe-n întuneric,
Când fluturii-i priveşti ca fiind omizi,
Şi crezi că viaţa-i visul tău himeric.

Chiar dacă nu-i mai pui cununi de spini,
Şi nici nu-l baţi, pe cruce, în piroane,
Când tu faci rău, îi pui în spate vini
Facându-i temenele la icoane.

Şi îl loveşti când tot te îndoieşti
De tine, omul care eşti, făptură...
Nici nu iubeşti, şi nici nu te iubeşti,
Deşi vorbeşti de scrisul din scriptură!

Născut ai fost să poţi să luminezi,
Să mergi pe drumul bun şi calea dreaptă;
Dar, când alegi pe alţii să nu-i crezi,
Câtă credinţă pui în orice faptă?

De ce să nu-ndrăzneşti să te priveşti,
Şi-ti dai oricui, oricum, a ta lumină?
În loc să zbori, preferi să te târăşti
Şi-ncerci ţie să-ţi fii şi rădăcină!

Când te întorci la fluturi şi omizi,
Şi dai putere visului himeric,
Nu-ţi căuta motiv să te ucizi
Şi nu mai face fapte pe-ntuneric!

Tu crezi că viaţa-i visul tău himeric,
Scrâşnind din dinţi pe îngeri îi ucizi,
Pe Dumnezeu l-aştepţi în întuneric,
Te vezi zburând? Pe alţi-i crezi omizi...

luni, 1 septembrie 2014

Te-aud, te tot aud

Te-aud spunându-ţi, că ai vrea, departe,
Să mergem, viaţa altfel să trăim,
Ca să ne-avem şi dincolo de moarte,
Iubindu-ne, nedesparţiţi să fim.

Te mai aud, în gând, întrebătoare,
Cu teama să îmi ceri să îţi răspund,
Tăcerea ta pe mine chiar mă doare,
Ce simt abia mai pot să îţi ascund.

Cu tine-aş merge, sus, pe vârf de munte
Şi aş pleca oriunde ţi-ai dori,
Cu tine aş uita de amănunte,
Uitând de somn, până în zori de zi.

Te-aud, dorindu-ţi nopţi, dorindu-ţi zile,
În care să ne-avem şi să ne fim,
Punând la spate legile civile
Ce ne-ar opri să vrem să ne iubim.

Te tot aud, te ştiu, căutătoarea
Trăirii faptei visului dorit
Prin care să te simţi nemuritoarea
Care, iubită fiind, s-a împlinit.

Atât mi-e de ajuns să merg cu tine
Oriunde viaţa ne-am putea trăi,
Unde iubirea nu e o ruşine
Şi totdeauna ne putem iubi.

joi, 7 august 2014

Redefinirea prin noi

De multe ori văd stele-mbrăţişate,
Şi razele vin, spre Pământ, pereche,
Unite de o lege mai străveche
Decât aceea de-a le vrea uitate.

Se face viaţa iar să-ţi fie viaţă,
Se face timpul, timp să-ţi fie iar,
Drumul ţi-l vezi, şi orizontu-i clar,
Nori nu mai sunt, doar petice de ceaţă...

La ceas târziu, când e să fie seară,
Venit e timpul, când, să-mi fii, vei fi,
Dorinţa de-a trăi şi nemuri,
De a lăsa trecutul, tot, să moară.

Şi-am să te fur, cumva, şi-n miez de noapte
Ne vom urca spre Ceruri amândoi,
Eu voi rosti direct, eternul, noi...
Tu vei rosti o rugăciune-n şoapte...

Să ne-amintim de noi, trăind pereche,
În munţi vom merge, sus, acolo-n munţi,
La ceea ce a fost, tu, să renunţi,
Eliberat eu fiind de lumea veche!

Pasul pe prag... şi înspre mai departe,
Sub semnul nopţii dat ni-i a trăi,
Privi-vom, şi-ntr-un fel ne vom grăbi,
Simţindu-ne-nviaţi, din nou, din moarte!

Se face viaţa iar să-mi fie viaţă,
Se face timpul, timp să-mi fie iar,
Drumul mi-l merg, şi-mi este tot mai clar
Ce ochii-mi văd, chiar dacă mai e ceaţă.

Se tot coboară stele-mbrăţişate,
Şi tainic vin, înspre Pamânt, pereche,
Uniţi vom fi de-o lege mai străveche
Decât prin legea lumii ni se poate.

miercuri, 30 iulie 2014

Cuvânt de vers

ţie,Alice
Hrăneşte-te cu versul
ce azi s-a scris prin mine...
Nu are importanţă
nici ce sunt eu, nici cine...
Primeşte-n dar cuvântul,
cum dat mi-a fost şi mie,
Ca azi, când e nevoie,
mângâietor să-ţi fie.

Este spălat în lacrimi,
de firea-mi omenească,
Aproape, ia-l şi ţine-l,
nu ştie să rănească...
Ascultă-i vorba-n taină...
rostit e în tăcere,
Să-ţi liniştescă plânsul,
să-ţi ia a ata durere.

Adună-l şi ţi-l pune,
ca pansament, pe rană,
Ţi-l poti avea duhovnic,
ori, sufletului, hrană...
De-i frig, stai în lumina-i,
să vezi cât e de vie...
Şi lasă-ţi gându-n seamă-i,
să-l pună-n armonie.

Când crezi că n-ai speranţe,
îţi spune el “Se poate,
Cuvântul a fost totul,
şi le-a făcut pe toate!”
Cuvintele sunt spuse,
atotcuprinzătoare,
Şi se vor face fapte
deloc întâmplătoare...

vineri, 6 iunie 2014

Tânăr sunt...

Tânăr sunt, dar îmi cunosc nevoia
De a-mi spune că îmbătrânesc,
Fiindcă nu sunt toate cum mi-e voia
Şi n-am nici un drept să m-amăgesc.

Într-un joc al meu, iau totu-n joacă,
Să-mi rămâna timp, să nu adorm,
Timpul nu-l opresc, îl las să treacă,
Eu, îl am pe-al meu, etern, enorm.

Ştiu că trec, şi eu, firesc, prin viaţă,
Dar mi-aduc aminte alte vieţi
Când mi-i dat, să ştiu, de dimineaţă,
Că furtuni aduc norii răzleţi.

Nu-mi mai este teamă nici de moarte,
Nici n-o pot privi în mod banal,
Trec de ea, mergând spre mai departe,
Ca să-mi dovedesc traiu-mi real.

Tânăr sunt, chiar de-am făcut de toate
Însa ştiu şi tot ce n-am facut,
Zorii zilei îmi tot spun: Se poate,
Toate-ţi sunt ştiute din trecut!

Ştiu ce ştiu, şi ştiu că mai sunt multe
Ce, trăind, le am de învăţat,
Chiar şi cele ce mai sunt oculte
Să le stiu, în viaţă-mi este dat.

Întâmplarea însă mă convinge
Că nici ea nu vine-ntâmplător,
Că, pe mine, eu mă pot învinge,
Dar, n-am nici un drept, să vreau să mor.

Şi învăt să îmi cunosc nevoia
De-a privi mereu spre răsărit,
Fiindcă-s toate nu precum mi-i voia
Ci precum demultul m-a sortit.

duminică, 13 aprilie 2014

Fără tine...

Eu, fără tine, nu știu ce mai sunt,
Nici unde merg, nici pentru ce trăiesc,
Tu-mi dai putere, tu îmi dai avânt,
Fiindu-mi, mă provoci să te iubesc...

Și mă numesc un simplu trăitor,
Când nu te știu că lângă mine ești,
Ce doar își amintește că-i e dor
De adevăruri simple și firești.

Nici rostul, fără tine, n-are rost,
Nici înțelesul n-are înțeles,
Tot ce va fi îmi pare că a fost,
Și insuccesul un real succes.

Eu, fără tine, sunt ce nu mi-i dat,
Un cerșetor de jalnice trăiri,
De vorbele cu gust de surogat
Al singurei, într-adevăr, iubiri.

Și mă numesc, cum nu m-aș mai numi,
De-ar fi să fim, ai vieții, amândoi,
Un trecător născut pentru-a muri
Pășind prin mărăcini și prin noroi.

Nimic, fără de tine, n-are rost,
A fi, în fapt, îmi pare, indecent,
Iar casa-mi e un simplu adăpost
De netrăirea-mi ce mi-o știu prezent.

Eu, fără tine, simt că nu mai simt
Nici când adorm și nici când mă trezesc,
Doar frigurile morții le presimt
Nemotivat, de viață, să trăiesc.

Și mă numesc, tăcând, o frunză-n vânt
Încă plutind sub umbre mari de nori
Ce va intra, prin ploaie în pământ
Sub rădăcina unor alte flori.

Nimicul n-are, fără tine, rost
De-a fi măcar cuvânt ori vârf de bici,
Eu, fără tine, sunt doar cel ce-a fost,
Mergând pe drum cu pașii tot mai mici.

luni, 11 noiembrie 2013

E prima noastră toamnă...

E prima noastră toamnă... ne-a găsit
Înfricoşaţi, nevindecați de toate...
Să ne îmbrățişăm definitiv
Ne spune... Şi şopteşte: Pân’ la moarte!

Am mers pe-atâtea căi demonizate,
Şi împotrivă ni-i întreaga lume...
Acum ne suntem actualitate,
Şi-avem deja,-ntr-un fel, acelaşi nume.

Aşa a fost să fie... prin cuvânt,
Să desluşim ce va urma în fapte,
Şi chiar banal de-a fost, ni-i legământ,
Pecetluit de noi în prima noapte.

Ţie mă-nchin de-acum întru vecie,
Şi-mi este dor de toamna următoare,
Ce va putea depune mărturie
Că doar iubirea e nemuritoare.

N-ai să te-ntorci, vei merge acest drum,
Te vei schimba şi ştiu cum o să fie,
Şi că această toamnă de acum
E semn real de nevinovătie.

E prima noastră toamnă împreună,
Ne-a adunat din drumurile noastre,
Spunându-ne că vine vremea bună,
Sfârşit fiind timpul marilor dezastre.

Ni-i cerul martor, martor ne va fi,
Şi călăuză înspre mai departe,
Prin ceea ce-mpreună noi vom fi,
Trăind aici şi dincolo de moarte.