Tainici, fără taine

Dezbracă-te, nu îţi mai şade bine
În haina roasă de singurătate,
Şi nu te ruşina tocmai de mine,
Trăirii clipei dă-i întâietate.

Nici eu, nici tu, de stăm în aşteptare
Nu vom putea să spunem vieţii, viaţă,
Neîmplinită-i doar o încercare
De a privi spre cer prin copci de gheaţă.

Lasă-mi privirea toată să te ştie
Când freamătu-ţi începe să-mi vorbească,
Şi când, tot el, în taină-ţi spune, ţie
Că e dator să te călăuzească.

În palme prinde-mi marea răzvrătire
Ce dă unirii noastre-nsemnătate,
Ce-n tine se transformă-n împlinire
A toate câte nouă ne-au fost date.

Lasă-te-aşa, nu îţi mai pune haine,
Nu-s de folos, măsura nu-ţi e bună,
Doar cei ce mint cred că există taine
Când mitei date vieţii-i spun arvună.

Dar viaţa ştie şi îl răsplăteşte
Doar pe acel ce-n fapte o trăieşte.

Requiem

Plutind sub zările neînturnate,
Cu trupul tău în zbuciumări de vis,
Un dor suprem de viaţă şi dreptate
Îmi este sacrul legămînt nescris.

Nu-mi este amintirea ta străină,
N-ai fost nicicând un nume anonim,
Acum eşti stea şi rază de lumină
Cu-acelaşi pământesc pseudonim.

Chiar dacă ai rămas numai un nume,
Pentru cei mulţi, firesc, necunoscut,
Eu, totuşi, şi acum te cred o lume
Trăind în forma timpului trecut.

În soarele ce mie mi se-arată
E chipul tău, din vremuri care-au fost,
Ce nu se întristeză niciodată,
Ce caută înfăptuirii rost.

Ţi-aud şi paşii drumurilor noastre
Merse-n demultul meu copilăresc
În căutarea florilor sihastre,
La vremea când, în taină, înfloresc.

Îngenuncheat în faţa umbrei tale,
Cu lacrimile mele drum îţi cer
Să regăsim, în Cer măcar, o cale
De-a căuta al lumilor reper.

Vine toamna...

Iubito, uite, toamna vine... vine?
E-o toamnă cum nu ştiu să mai fi fost...
Tu pân-acum nici n-ai ştiut de mine...
Eu toamnei parcă nu-i mai văd un rost...

Spun toţi că vine azi, că vine mâine,
Eu însă nu o simt că ar veni...
Grăbeşte-te şi vino lângă mine...
Fără de noi şi toamna va muri...

Tu vii din vara ta, unde-i cădură,
Eu stau şi mă întreb de-o să albesc...
Nici ploile să vină nu se-ndură...
Hai, vino, să mă-nveţi să-ntineresc...

Acum un an, pe când pleca să doarmă,
Am dat de ştire că te-aş fi găsit...
Atunci minţeam... minciuna mea-i e armă...
Câţi oare cred că n-am îmbătrânit?

Şi va veni şi toamna, ştiu prea bine,
Întârzie cu un motiv şi cu un rost...
Şi va ploua... Dar am să fiu cu tine...
Ne vom avea... şi-n Cer un adăpost!

Pe aripile unui gând

Marei Darie

Unde fugi, în care lume

timpului îi dai contur?

Complotez cu întrebarea,

să-mi dea voie să te fur,

Pun un pas spre încă-odată,

învăţând că mersu-i mers,

Spre aproape de departe,

de-a dreptul, prin Univers!

Timpul vine cu răspunsuri,

dar tot caută răspuns

Întrebării ce întreabă

dacă este îndeajuns,

Şi se vrea trecut cu grabă

din prezent în viitor,

Încercând să-şi rostuiască

rostul lui împlinitor.

Redescopăr adevărul

printre sensuri şi cuvinte

Chiar văzându-i doar conturul

e un tot care nu minte,

Înzidesc zorii de ziuă

lângă timpul care vine

Asteptând grăbita clipă

care ştiu că ne-aparţine.

Orişiunde ar fi să ducă,

drumul are doar un sens,

Comploteză cu răspunsul

dat de marele consens,

Care vine să ne-arate

că ni-i dat să fim surprinşi,

Ca să fim învingătorii,

niciodată cei învinşi!

Înflorirea-ţi, sus, pe creste

Tu eşti aleasă, asta-ţi este calea,
Pe colţi de stâncă iar să înfloreşti
Acolo unde-ntreagă este zarea,
Doritele înalturi omeneşti.

La rădăcina ta cad ploi de stele
Şi soarele se-nchină deseori,
Iar vântul cu rafalele-i rebele
Îţi cere să renaşti... Nu poţi să mori...

Îţi cheamă re-nflorirea timpuri sfinte
Ce floarea ta o poartă în efigii
Şi numele-ţi rostit printre cuvinte,
E corolar al unei vechi religii.

Ai fost aleasă, asta-ţi e menirea,
Să dai lumină zorilor de zi
Ca oamenii să ştie că iubirea
E singura lor şansă de-a trăi.

Te ţin în palme dacă, să te-ngheţe,
Veni-vor ceţi din mari întunecimi,
Să poţi fi floarea crestelor semeţe
Şi mugurul să-l porţi spre înălţimi.

Venit-a vremea, ştii şi tu prea bine,
Să fii regină, flori mai mici să creşti,
Ca să-nflorească-n ziua care vine
Precum li-i dat prin Scrisele Cereşti.

Damnat şi blamat

Ca un mugur de lumină
O icoană-a lăcrimat,
Semn că noi suntem de vină
Că ne-avem traiul damnat.

Strălucind în zori de seară
Ca mai toate câte-au fost,
Lampa picură în ceară
Amintiri fără de rost.

Lăcrimând pe focul veşnic
Lemnele trosnesc în foc,
Dând, scânteilor, vremelnic,
Timp de-a se muta din loc.

Peste-ntreaga nefiinţă
Al trecutului de ieri,
Buzna dă-n buna credinţă,
Semnul marii decăderi,

Dar ca apa ce foşneşte
Trăsnetul şopteşte blând
Iar neantul răstigneşte
Vise mari, pierdute-n gând.

Necuprinse absoluturi
Fac realul ireal
Vina dând pe începuturi
Ca fiind ducere de val.

Văd destule... Nu-mi mai pasă...
Timpu-n sine-i cronofag,
Între casă şi acasă
Oamenii au pus un prag.

Prin condiţia umană,
Îmi duc traiul meu damnat,
Sufletu-mi, ca o icoană
Plânge traiul lui blamat.

Numărând invers

Am început să număr... Număr rar,
Coborâtor, şi-am început cu zece,
De ce atât? Chiar nu ştiu, n-am habar,
Dar ştiu că timpul trece, trece, trece...

Vroiam cândva să ştiu de ce trăiesc,
Să ştiu de toate şi să fac de toate,
Azi bat un drum şi nu-l mai rătăcesc,
El însuşi dându-mi legitimitate.

Nu cer dovezi şi nu mai ard în foc,
Şi nimănui nu-i spun ce e cu mine,
Doar Dumnezeu mi-a dat să am noroc,
Şi-n El mă-ncred când spun că va fi bine.

Când singur stau, aminte îmi aduc
De tot ce dat îmi e să se întâmple,
Şi doar pe dumul drept o mai apuc,
Simţind pistolul timpului în tâmple.

Acum aştept... Şi număr... Şi tot număr,
Şi timpul trece-n mare lui schimbare,
Ne bate tot mai hotărât pe umăr,
Să ştim că nu-i nimic din întâmplare.