La rând spre fericire

Ţii minte cum priveam tăcuţi la stele,
În nopţile când vântul era mut
Şi desluşeam un drum ce, printre ele,
Ne-a spus că fost-am noi şi în trecut?

Când te prindeam, privindu-te, de mână
Şi-n suflet mă prindeai să mă păstrezi,
Tu, a dorinţei veşnice, stăpână,
Ce nu vroiai frumoasă să te crezi?

Ţii minte cum priveam spre miazănoapte
Când mă-ntrebai de unde am venit,
De ce ne ştim şi-n vorbe şi în fapte
Ca cei ce-am fi ce-ntâii s-au iubit?

Când mă prindeai, în zori de zi, în braţe
Ca să-mi şopteşti că sunt mereu dator
Să nu mă tem de cei ce vor s-agaţe
Pe chipul tău un văl înşelător?

Ţii minte cum ne-am dus acasă-n munte,
În ziua-n care palele de foc
Jucau de-asupra crestelor cărunte,
Dând vestea zilei tale de soroc?

Când m-ai născut, prin tine, încă-odată
Să pot trăi şi printre muritori,
Ca să-mi redai puterea de-a fi tată
Al celor ce-s mereu învingători?

E rândul tău acum la fericire,
După atâţia ani de aşteptat,
După atâtea morţi spre nemurire,
După dureri de dor ce-ai îndurat.

Şi-n noaptea-n care-ţi vei aduce-aminte
Că ai menirea mamei ce ai fost,
Vom fi Lumina şi, că şi-nainte,
Acestori timpuri le vom da un rost.

Anotimpuri peste timpuri

Cu fiecare anotimp, ce-l simt că trece
Simt viaţa care curge, spre un rost,
Şi sunt convins, deşi mă vreau mai rece,
Voind să cred că fericit am fost.

Prieten îmi e vântul ce, cu suflet,
Mă mângâie şi-mi dă, în taină, veste,
Că orişicât aş sta, tăcând, să cuget,
Nu pot să fug de-a vieţilor poveste.

Din iarna ce-a trecut, parcă demente,
La poartă-mi bat neşterse amintiri,
Rupându-mă de gânduri decadente,
Redându-mi dreptul unei mari iubiri.

Regenerării vieţii-i dă avântul
Aceasta toamnă-atât de-ntârziată,
Dându-mi puteri de-a-mi ţine legământul
De-a pierde în uitări ce-a fost odată.

Şi, orice-aş spune eu, în primavară,
Când mugurii se vor ascunde-n flori,
Se va-nvoi-ntrupat a treia oară
Un semn ce-l poartă marii-nvingători.

Căutător în căutare

Te-am căutat mereu şi te tot caut,
Şi-am căutat prin lumi să te găsesc,
Dezordonat cumva, cumva precaut,
Înspre Pământ să nu mă rătăcesc.

Prin nori de foc şi stele căzătoare
Am tot urcat şi-am coborât mereu
Şi, ca un flutur, poposind pe-o floare
M-am pregătit să-nfrunt ce e mai greu.

Ştiam că-mi vei veni la ceas de seară,
Ţinută-n drum de-al pragului motiv,
Să-mi faci, prin iarnă, vad spre primăvară,
Pe a iubi rostindu-l substantiv.

În nebunia vremurilor noastre
Am fost răniţi de-al umbrelor decor
Şi-am căutat lumina unor astre
Ce date nu-s privirii tuturor.

Şi te tot caut, încă tot te caut
Şi-ţi caut paşii-nfloritori, în ger,
Nestăvilit, deşi-ntr-un fel precaut,
Dar regăsirea ta mereu o cer.

Drum spre vremea împlinirii

Te caut şi te caut,

mereu privesc spre tine,

Aştept să-ţi simt venirea,

aştept să fii venind,

E vremea împlinirii

şi ştiu că va fi bine,

Se văd pe ceruri torţe

şi altele se-aprind.

În miezul zilei, vara,

mă văd păşind în toamnă,

Privindu-ţi ochii, tainic,

ştiind că e firesc

Să spun fără de teamă

că-mi eşti de-a pururi Doamnă,

Şi că de-atâta vreme

umblam să te găsesc.

Şi merg fără să-mi pese

că vântul se-nteţeşte,

Că ploaia îmi umbreşte

privirea către cer,

Alerg venind spre tine,

nimic nu mă opreşte

Să mă renasc prin tine

uitînd de-al iernii ger.

Iar când va fi să vină

a iernii noapte lungă,

Vom fi în casa noastră,

uitând să-mbătrânim,

Din tot ce-i rău prin lume

la noi n-o să ajungă,

Căci dat ne e destinul

de-a şti să-l împlinim.

Ştiindu-ţi ţie drumul

îmi caut eu o cale

Să-ţi pot ieşi-nainte,

să nu mă rătăcesc,

E timpul împlinirii

dorinţei vieţii tale,

Şi fiindu-mi lângă mine,

şi eu mă împlinesc.

Iarăşi, pe drum...

Dă-mi mâna, haide, să aprindem focul,
O iarna grea se lasă pe Pământ,
Vreau să-ţi arăt cum unii-şi pierd norocul
Crezând că ştiu ce-i sfânt şi ce nu-i sfânt.

Şi hai, în taină, neştiuţi de nimeni
Să facem drum prin jerba de lumini
Când cei ce cred ca sfinţii n-au fost oameni
Ne pregătesc coroanele de spini.

Să facem paşii mari, fără de temeri,
Ca să putem să trecem peste punţi
În ziua neştiută-a marii treceri
Ce fi-va ziua marii noastre nunţi.

Iar mâine-în zori, când pare-a fi-ntuneric,
Ai să-nţelegi ce drumuri ţi-am deschis,
Ţie, cea care, ştii că prea vremelnic
S-a rătăcit în drum spre paradis.

Dă-mi mâna, haide, mai uşor e-n doi
Aceeaşi cruce o avem de dus,
Către acelaşi loc ce-i pentru noi,
Acolo unde nimeni nu-i supus.

E timpul să aprindem iarăşi focul
Ce mii de ani în vetre-a ars mocnit,
Să-mi fii din nou, să-mi prevesteşti norocul,
Să-ţi fiu mereu ceea ce-ţi e sortit.

Drumul fără post-control

Vin iubito către tine,

paşii-mi sunt deja pe drum;

Nu există bariere,

totu-i dat pentru acum,

Îmi dai dreptul de a trece,

neoprit, la post-control,

De-a fi omul, nu actorul,

care a ieşit din rol.

Vin, aşa precum zisesem,

vin, când nici nu ştii că vin,

Să te duc undeva-n munte,

unde ceru-i, doar, senin,

Ca privirea-ţi să refacă

drumul către absolut,

Necesara ta schimbare,

dezrobită de trecut.

Vom fi noi întreaga lume,

vom trăi o noapte-n doi,

Fără să ne fie teamă,

fără să avem nevoi.

Şi, când vei privi spre stele,

vei putea să înţelegi,

Că putem, prin timp, răzbate,

fără acte, fără legi.

Orişicum, restricţii sobre,

se vor vrea a-ncetini

Drumul meu, venind spre tine,

paşii tăi, când vei veni.

Dar ne ştim, în pasul sortii,

fără a juca un rol...

Hai să ridicăm cortina,

chiar dacă decoru-i gol!

Vin iubito către tine,

nici de oră, nu ţin cont;

M-a atras, cândva, mirajul,

ce-l ştiam ca orizont.

Sus, pe crestele ascunse,

numai noi, noi doi vom fi,

Nici controale, nici blocaje

n-au să poată-a ne opri.

În definitiv

Evidenţa faptelor absente
Pune preţ pe orişice “apoi”,
Gândul doar spre cele aparente
E un jug de care tragem noi.
Plânsul dă uitării câteodată
Întrebări cu iz de viitor,
Dar păstrează fapta întâmplată,
Fiind mereu prezentă în decor.

Prin atâtea câte ni se-ntâmplă
Adevărul iese la lumină
Simt zvâcnindu-mi vorbele în tâmplă
Ca, la toate, să-mi găsesc o vină.
Dacă vorba care ne apasă,
Se ascunde-n iarbă şi în flori,
Visul n-are timp de-a sta acasă,
Chiar şi noi dormim abia în în zori.

Pe sub fulguiri de împlinire
Vadul clipei nu se regăseşte,
Când, în noapte, fac din amăgire
Gând că poate îl redefineşte.
Legănată-i frunză de consoane
Ca un gând pe aripi de cocor,
Verbele dau faptelor frisoane
Când se pierd esenţele-n decor.

În anale pline de cuvinte
Vorba e o paşnică părere
Drumul bate totuşi înainte
Chiar şi printr-o tainică durere.
Ca tăcută umbră, fir de iarbă,
Vultur sunt şi cerul îl străbat
Vorba scapă, dar o prind în barbă,
E de-ajuns că-i gândul un păcat.

Rostul îmi dă semne de durere,
Îngrădit de fapte din eroare,
Repunând şi semne, şi repere
Când, definitiv, trecutul moare.
În plăcere nu ascund durerea,
Nici când scriu la post-restant scrisori,
Totul e aşa cum îmi e vrerea,
Altele-s doar triste sărbători.