Dă-mi mâna, haide, să aprindem focul,
O iarna grea se lasă pe Pământ,
Vreau să-ţi arăt cum unii-şi pierd norocul
Crezând că ştiu ce-i sfânt şi ce nu-i sfânt.
Şi hai, în taină, neştiuţi de nimeni
Să facem drum prin jerba de lumini
Când cei ce cred ca sfinţii n-au fost oameni
Ne pregătesc coroanele de spini.
Să facem paşii mari, fără de temeri,
Ca să putem să trecem peste punţi
În ziua neştiută-a marii treceri
Ce fi-va ziua marii noastre nunţi.
Iar mâine-în zori, când pare-a fi-ntuneric,
Ai să-nţelegi ce drumuri ţi-am deschis,
Ţie, cea care, ştii că prea vremelnic
S-a rătăcit în drum spre paradis.
Dă-mi mâna, haide, mai uşor e-n doi
Aceeaşi cruce o avem de dus,
Către acelaşi loc ce-i pentru noi,
Acolo unde nimeni nu-i supus.
E timpul să aprindem iarăşi focul
Ce mii de ani în vetre-a ars mocnit,
Să-mi fii din nou, să-mi prevesteşti norocul,
Să-ţi fiu mereu ceea ce-ţi e sortit.
luni, 2 mai 2011
sâmbătă, 10 iulie 2010
Drumul fără post-control
Vin iubito către tine,
Vin, aşa precum zisesem,
Vom fi noi întreaga lume,
Orişicum, restricţii sobre,
Vin iubito către tine,
paşii-mi sunt deja pe drum;
Nu există bariere,totu-i dat pentru acum,
Îmi dai dreptul de a trece,neoprit, la post-control,
De-a fi omul, nu actorul,care a ieşit din rol.
Vin, aşa precum zisesem,
vin, când nici nu ştii că vin,
Să te duc undeva-n munte,unde ceru-i, doar, senin,
Ca privirea-ţi să refacădrumul către absolut,
Necesara ta schimbare,dezrobită de trecut.
Vom fi noi întreaga lume,
vom trăi o noapte-n doi,
Fără să ne fie teamă,fără să avem nevoi.
Şi, când vei privi spre stele,vei putea să înţelegi,
Că putem, prin timp, răzbate,fără acte, fără legi.
Orişicum, restricţii sobre,
se vor vrea a-ncetini
Drumul meu, venind spre tine,paşii tăi, când vei veni.
Dar ne ştim, în pasul sortii,fără a juca un rol...
Hai să ridicăm cortina,chiar dacă decoru-i gol!
Vin iubito către tine,
nici de oră, nu ţin cont;
M-a atras, cândva, mirajul,ce-l ştiam ca orizont.
Sus, pe crestele ascunse,numai noi, noi doi vom fi,
Nici controale, nici blocajen-au să poată-a ne opri.
miercuri, 9 septembrie 2009
În definitiv
Evidenţa faptelor absente
Pune preţ pe orişice “apoi”,
Gândul doar spre cele aparente
E un jug de care tragem noi.
Plânsul dă uitării câteodată
Întrebări cu iz de viitor,
Dar păstrează fapta întâmplată,
Fiind mereu prezentă în decor.
Prin atâtea câte ni se-ntâmplă
Adevărul iese la lumină
Simt zvâcnindu-mi vorbele în tâmplă
Ca, la toate, să-mi găsesc o vină.
Dacă vorba care ne apasă,
Se ascunde-n iarbă şi în flori,
Visul n-are timp de-a sta acasă,
Chiar şi noi dormim abia în în zori.
Pe sub fulguiri de împlinire
Vadul clipei nu se regăseşte,
Când, în noapte, fac din amăgire
Gând că poate îl redefineşte.
Legănată-i frunză de consoane
Ca un gând pe aripi de cocor,
Verbele dau faptelor frisoane
Când se pierd esenţele-n decor.
În anale pline de cuvinte
Vorba e o paşnică părere
Drumul bate totuşi înainte
Chiar şi printr-o tainică durere.
Ca tăcută umbră, fir de iarbă,
Vultur sunt şi cerul îl străbat
Vorba scapă, dar o prind în barbă,
E de-ajuns că-i gândul un păcat.
Rostul îmi dă semne de durere,
Îngrădit de fapte din eroare,
Repunând şi semne, şi repere
Când, definitiv, trecutul moare.
În plăcere nu ascund durerea,
Nici când scriu la post-restant scrisori,
Totul e aşa cum îmi e vrerea,
Altele-s doar triste sărbători.
Pune preţ pe orişice “apoi”,
Gândul doar spre cele aparente
E un jug de care tragem noi.
Plânsul dă uitării câteodată
Întrebări cu iz de viitor,
Dar păstrează fapta întâmplată,
Fiind mereu prezentă în decor.
Prin atâtea câte ni se-ntâmplă
Adevărul iese la lumină
Simt zvâcnindu-mi vorbele în tâmplă
Ca, la toate, să-mi găsesc o vină.
Dacă vorba care ne apasă,
Se ascunde-n iarbă şi în flori,
Visul n-are timp de-a sta acasă,
Chiar şi noi dormim abia în în zori.
Pe sub fulguiri de împlinire
Vadul clipei nu se regăseşte,
Când, în noapte, fac din amăgire
Gând că poate îl redefineşte.
Legănată-i frunză de consoane
Ca un gând pe aripi de cocor,
Verbele dau faptelor frisoane
Când se pierd esenţele-n decor.
În anale pline de cuvinte
Vorba e o paşnică părere
Drumul bate totuşi înainte
Chiar şi printr-o tainică durere.
Ca tăcută umbră, fir de iarbă,
Vultur sunt şi cerul îl străbat
Vorba scapă, dar o prind în barbă,
E de-ajuns că-i gândul un păcat.
Rostul îmi dă semne de durere,
Îngrădit de fapte din eroare,
Repunând şi semne, şi repere
Când, definitiv, trecutul moare.
În plăcere nu ascund durerea,
Nici când scriu la post-restant scrisori,
Totul e aşa cum îmi e vrerea,
Altele-s doar triste sărbători.
joi, 6 martie 2003
Dacă n-ai mai fi cu mine
Dacă tu n-ai fi cu mine
Nici credinţa mea în faptă
Mă preschimb, să fiu prin toate
Dacă n-ai mai fi cu mine,
să ne pierdem printre şoapte,
Aş pieri piedut în sine, dus de valuri într-o noapte.
Şi m-aş da cu fiinţa goalăvieții fără de măsură
Ca să n-am nici o-ndoialăcă speranța mi se fură.
Nici credinţa mea în faptă
n-ar mai fi cei dat să fie,
Vorba mi-ar muri în şoaptă,răstignită de mândrie.
N-aş mai şti să dau valoaretimpului ce se tot trece,
Şi nici cerului culoareca să-l am mai cald, nu rece.
Mă preschimb, să fiu prin toate
îngerul ce-ţi stă de pază
Eu sunt cel ce nu am moartecât prin tine soarta-i trează.
Când se ninge bezna nopţiiaud vesele suspine,
Și un scârţâit al porţiica un semn de dor de tine.
Dacă n-ai mai fi cu mine,
zi de zi, noapte de noapte,
N-aş mai şti de-i rău sau binesă spun vorbe, să fac fapte…
Tu, fiind, îmi am tăriade-a muta din loc un munte
Ca să-ţi ai şi bucuriamarilor mici amănunte.
miercuri, 10 mai 2000
Mă-nchin
Mă-nchin în faţa ta pădure
Ca unui zeu ocrotitor,
În taină vîrfurilor sure,
Şi, întru totul, munţilor.
Mă-nchin în faţa veşniciei
Sub cer brăzdat de înfloriri
Plătind tribut prieteniei,
Esenţa veşnicei zidiri.
Mă-nchin la luna ce răsare
Mă-nchin la cerul înstelat
Care, ca focul smuls din soare,
Preface gînd înaripat.
Mă-nchin la fugere cînd norii
Mă lasă-n ape condamnat
Şi-n vis, cînd văd plecînd cocorii,
La toamna rodului bogat.
Mă-nchin la apa ce îngînă
Prin izvorîre un vechi cînt
Şi, ca-n poveşti cu blînda zînă,
Cascade freamătă-n pămînt.
Mă-nchin, la iarnă, în zăpadă,
Chiar şi-ntr-al viscolirii ger,
Cînd ochii caută, să vadă,
Drumul ce-mi duce paşii-n Cer.
Mă-nchin la frunza căzătoare,
Când vîntul o adie lin,
Şi-n nopţile de aşteptare,
La toate eu, mereu, mă-nchin.
Ca unui zeu ocrotitor,
În taină vîrfurilor sure,
Şi, întru totul, munţilor.
Mă-nchin în faţa veşniciei
Sub cer brăzdat de înfloriri
Plătind tribut prieteniei,
Esenţa veşnicei zidiri.
Mă-nchin la luna ce răsare
Mă-nchin la cerul înstelat
Care, ca focul smuls din soare,
Preface gînd înaripat.
Mă-nchin la fugere cînd norii
Mă lasă-n ape condamnat
Şi-n vis, cînd văd plecînd cocorii,
La toamna rodului bogat.
Mă-nchin la apa ce îngînă
Prin izvorîre un vechi cînt
Şi, ca-n poveşti cu blînda zînă,
Cascade freamătă-n pămînt.
Mă-nchin, la iarnă, în zăpadă,
Chiar şi-ntr-al viscolirii ger,
Cînd ochii caută, să vadă,
Drumul ce-mi duce paşii-n Cer.
Mă-nchin la frunza căzătoare,
Când vîntul o adie lin,
Şi-n nopţile de aşteptare,
La toate eu, mereu, mă-nchin.
luni, 3 noiembrie 1986
Alegere spre risipire
Război năpădeşte sărutul
Ce-şi ţine secretul în sine,
Privesc peste vis începutul
Să văd ce-a fost rău, ce-a fost bine.
Nici vorba, nici fapta nu moare,
Nu poţi să îmi nărui tot gîndul,
Succesul din gîndu-mi te doare,
Mi-l vrei în uitare, plângându-l.
Se stinge un spasm de credinţă,
Pornind spre nicicând şi niciunde,
Dar eu îmi rămîn ca sentinţă,
Nu pot, ce-i real, a-mi ascunde.
Din iarna ce încă-i departe,
Şi vifor mi-arată că vine,
Mă mîngîie-o şoaptă a moarte,
Dar îngerul ţine cu mine.
În lacrimi îţi pierzi veşnicia,
La doi te împarţi peste clipă
Spre mine-ţi păleşte mîndria,
Spre altul te duci în risipă.
Vorbeşti despre planuri de viaţă,
Greşeala îţi dă crezăminte,
Dar, totuşi, mă-ntrebi dacă-n ceaţă
E sigur că mergi înainte.
Spune-ai că se simte, se vede,
Un zbor clandestin de lumină,
Că timpul în noi se încrede,
Că vremuri senine-or să vină.
Pe multe te juri, pe-ndelete,
Că totul crezut-ai iubire,
Dar nici n-ai motiv de regrete,
Îţi vrei doar fireasca-mplinire.
Şi iată, sfârşitul de toamnă
Te-arată deja amintire
Şi toate, vezi bine, mă-ndeamnă
Să trec, dintr-un gînd în nefire.
Firescu-i firesc dintr-odată,
Accept şi această robie,
Că sclavul, iubind, se arată,
Mai mîndru, uitînd de mîndrie.
Am şoapta, cu sare, în mînă,
Cuţitul îmi taie şi osul,
Şi-o stare, atît de hapsînă,
Îmi ia pentru ea tot prinosul.
Spre stele, tăcut şi ferice,
Îmi caut motive de faptă,
Nu-mi pasă de lumea ce-mi zice
Că demonii, sigur, m-aşteaptă.
Ce-şi ţine secretul în sine,
Privesc peste vis începutul
Să văd ce-a fost rău, ce-a fost bine.
Nici vorba, nici fapta nu moare,
Nu poţi să îmi nărui tot gîndul,
Succesul din gîndu-mi te doare,
Mi-l vrei în uitare, plângându-l.
Se stinge un spasm de credinţă,
Pornind spre nicicând şi niciunde,
Dar eu îmi rămîn ca sentinţă,
Nu pot, ce-i real, a-mi ascunde.
Din iarna ce încă-i departe,
Şi vifor mi-arată că vine,
Mă mîngîie-o şoaptă a moarte,
Dar îngerul ţine cu mine.
În lacrimi îţi pierzi veşnicia,
La doi te împarţi peste clipă
Spre mine-ţi păleşte mîndria,
Spre altul te duci în risipă.
Vorbeşti despre planuri de viaţă,
Greşeala îţi dă crezăminte,
Dar, totuşi, mă-ntrebi dacă-n ceaţă
E sigur că mergi înainte.
Spune-ai că se simte, se vede,
Un zbor clandestin de lumină,
Că timpul în noi se încrede,
Că vremuri senine-or să vină.
Pe multe te juri, pe-ndelete,
Că totul crezut-ai iubire,
Dar nici n-ai motiv de regrete,
Îţi vrei doar fireasca-mplinire.
Şi iată, sfârşitul de toamnă
Te-arată deja amintire
Şi toate, vezi bine, mă-ndeamnă
Să trec, dintr-un gînd în nefire.
Firescu-i firesc dintr-odată,
Accept şi această robie,
Că sclavul, iubind, se arată,
Mai mîndru, uitînd de mîndrie.
Am şoapta, cu sare, în mînă,
Cuţitul îmi taie şi osul,
Şi-o stare, atît de hapsînă,
Îmi ia pentru ea tot prinosul.
Spre stele, tăcut şi ferice,
Îmi caut motive de faptă,
Nu-mi pasă de lumea ce-mi zice
Că demonii, sigur, m-aşteaptă.
joi, 24 iulie 1986
Puls de pas
Sub trista timpurilor haină,
Încă mai cred că-s om cu rost
Şi gînd nebun m-apucă-n taină
Să uit, cu totul, ce am fost.
Dar simt că bate pulsul firii
În enigmaticul cuvînt,
Când eu mă-nchin, în vis, iubirii
Ca mod de-a fi pe-acest pămînt.
Şi spus fiind, toate-s temute,
Un gînd e plin de remuşcări,
Că-n noaptea apăsării mute
Văd drumurile doar cărări.
Dar pasul meu, cu rost de umblet
Nici Dumnezeu nu-l vrea oprit,
Că-i tot un tot din al meu suflet
Pe totdeauna dăruit.
Încă mai cred că-s om cu rost
Şi gînd nebun m-apucă-n taină
Să uit, cu totul, ce am fost.
Dar simt că bate pulsul firii
În enigmaticul cuvînt,
Când eu mă-nchin, în vis, iubirii
Ca mod de-a fi pe-acest pămînt.
Şi spus fiind, toate-s temute,
Un gînd e plin de remuşcări,
Că-n noaptea apăsării mute
Văd drumurile doar cărări.
Dar pasul meu, cu rost de umblet
Nici Dumnezeu nu-l vrea oprit,
Că-i tot un tot din al meu suflet
Pe totdeauna dăruit.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)


