Des, mai des...

Din senin îmi vine să mă scutur,
Vreau să fiu, că nu mai dorm, convins,
Să am timp să zbor, ca şi un flutur,
De va fi de frici să fiu învins.

Am dormit destul şi oboseala
M-a ajuns şi nu mai pot să stau,
M-am convins că am făcut greşeala
De-a uita că zilele treceau.

Timpul nu-şi avea nici o măsură,
Încercam să-mi fac speranţa pod,
Ca să nu mă tem, la viitură,
Că-mi ia apa prea-puţinul rod.

Tot mai des îmi vine să mă scutur,
Să mă simt de gânduri uşurat,
Să-mi rămână lacrimi să mă bucur
De al vieţii, dăruit, păcat.

Să trăiesc o altă sărbătoare,
În consens cu ceea ce voi fi,
Că nimic nu este nou sub soare,
Dar iubirea-îl poate înnoi.

Regăsind a timpurilor cheie,
Nemaifiind ceva din ce am fost,
Voi aprinde foc dintr-o scânteie
Când va fi să aibă focul rost.

Şi mă scutur des, mereu mă scutur,
Las în urmă ierni cu al lor ger,
Mor în crisalidă dar, ca flutur,
Zbor din floare-n floare, până-n Cer.

Niciodată singuri...

Într-un fel pe care nu ştim să-l definim, trăim contemporani cu propria noastră existenţă, de care, câteodată unii, de multe ori alţii, nimeni îns niciodată, ne facem că nu ştim, ne prefacem a fi altceva decât suntem, alte repere punnem la vedere şi mergem, târâş-grăpiş, pe acea cărare, spunându-ne, cu o încredere arătătoare a marii dezdejdi, că este drumul pe care ni l-am dorit şi-l tot dorim...

Aşa se fac începuturile şi tot aşa sfârşiturile, aşa se face drumul cel bun şi aşa se face drumul cel rău, aşa se merge spre bine, aşa se merge spre rău, spun toţi cei pentru care acceptarea necondiţionată este mai de preţ decât orice credinţă. Zic şi eu, ca ei, când e vorba de începuturi şi sfârşituri, doar că nu am puterea să le dau şi mai departe dreptate. Fiindcă mai departe se deschide drumul contradictorialităţilor fără prea multe cuvinte...

Ca să nu mai zic altceva, voi zice doar că nu-i drum acea cale, bătătorită de nai mulţi sau mai puţini, ori pe arătură, care n-are alt reper decât paşii care o bat, n-are alt motiv de a se crede că totuşi nu se învârte în cercuri, decât o idee lipsită de credinţă, că acela, doar prin faptul că se stă pe loc, este, în mod sigur, un drum...

Singurătatea este firescul timp al trecerii peste pragurile care definesc, în absolut şi unicitate, pe a fi sau pe a nu fi, ca om, ca realitate dinamică a existenialităţii: naşterea şi moartea. Altfel nu s-ar putea, fiindcă acelea sunt clipe ale trecerii dintre lumi... Nici o gaură nu se închide cu două sau mai multe dopuri, puse unul lângă altul. Şi naşterea şi moartea sunt treceri prin gaura ce se deschide pentru trecerea spiritului dintr-o lume în altă lume, lumi văzute şi lumi nevăzute, lumi de taină, care, dacă altfel ar fi, nu şi-ar mai avea rosturile tainelor.

Viaţa, ceea ce în mod comun numim viaţă, este cea care consumă timpul dintre cele două praguri. Cu micile şi fireştile ei excepţii. Altfel trebuie să fie şi este dat altfel să fie. Viaţa nu se consumă prin singurătate, fie ea impusă, auto-impusă ori cea fără de proprie voinţă, trăită. Timpul oricărei singurătăţi este timpul în care mintea, care cu geu, mai ales atunci, poate fi ţinută în frâu, plăsmuieşte cele mai imposibile viitoare fapte, cele mai neobrăzate fanteţii ori duce spre cele mai neînchipuit de mari culmi, mândria, apropiind totul de absurduri inimaginabile. Singurătatea din viaţă îl face pe omul obişnuit extrem de vulnerabil la orice, tentaţii ori primejdii, ori doar simple păreri.

Trecând prin viaţă, fără a fi nevoie de studii şi statistici, de eşaloane şi etaloane, nu e greu să se înţeleagă, de cei care caută să înţeleagă, modul în care şi-au avut viaţa cei care au reuşit, sau cum şi-au avut viaţa cei care au eşuat lamentabil. Nici să se facă mare cercetare nu este nevoie, esenţialităţile şi realităţile spun, de la sine, totul.

Fără repere totul se confundă., totul e prin sine însuşi, un mare adevăr, care nu are parte de nimic contradictoriu, nici chiar de minciuna care să-l facă a-şi pune întrebări. Ceea ce creează singurătatea este nu doar condiţiile prin care se elimină toate reperele, ci un cadru general fără repere, sau cu repere accidentale. Un cadru în care repetiţia este cea care defineşte consumul timpului, o repetiţie care aruncă în desuetul monotoniei viaţa, trăirile, sentimentele, raţionalitatea... Este chiar cumulul de care are nevoie decă-derea ca să înceapă a lucra întru deplina sa împlinire. Este chiar modul în care singur, cel care în sin-gurătate se complace, de a-şi avea săpată groapa care-l împinge în afara normalităţii.

Ca normalitate, ca obişnuinţă, ca firesc, condiţie a unui drum bun, este nesingurătatea prin însoţirea cu oameni asemenea. Excepţiile întăresc regula, dar generalizarea excepţiilor deschide poarta ieşirii din firesc, din obişnuinţă, din normalitate. Fiindcă doar cei asemenea au repere de acelaşi fel cu cele necesare, cele dintâi care se compară între ele sunt reperele. Şi mai toţi, cei care merg împreună, ajung să le aibă la fel. Şi iarăşi se spune că există excepţii... Dar aceste excepţii sunt doar ale prezentului, viitorul eliminându-le, rar prin contopire, mai totdeauna prin fireasca despărţire a apelor. Excepţiile se numesc încăpăţânare şi, dacă este conştientizată ca fiind potrivnică oricărui ideal, de nimic nu se împiedică eliminarea ei. Însă unii chiar se încăpăţânează a fi încăpăţânaţi, considerând că prin ea îşi pot dovedi personalitatea marcantă, fără a se întreba dacă nu cumva această încăpăţânare este dovada mândriei fără margini...

Privirea obiectivă, înspre ceea ce se întâmplă în juru-ne, este îndeajuns pentru a extrage, din urmarea trecutului, adevăruri. Privirea obiectivă, fără judecăţi subiective, privirea înspre fapte şi nu înspre oamenii care au fost făptuitori, fiindcă nu ridicarea de podiumuri se încearcă, poate să facă lumină, dacă cineva se îndoieşte de ceea ce vede a nu fi în lumină, văzând doar în sine şi la sine lumina...

Şi se vede, se vede fără prea multă bătaie de cap că nici unde a fost să fie singurătate, unde drumurile nu de unul singur au fost merse, pe parcusul lor, dar şi înspre final, a fost binele şi rodirea, prezente. Că singurătăţile vor fi puse pe fugă într-un fel sau într-un alt fel, după cum fiecare şi-a avut datul său, hai să spunem, ca să fim şi pe placul celor ce subestimează şi definesc destinul prin faptele oamenilor, după cum fiecare a ales, nu are deloc o mare importanţă, nici că e o particularitate, nici că e o generalitate, ducând într-o matematică a abstractului ideea de general sau particular. Contează faptul că linia de demarcaţie între realizări şi nerealizări a fost pusă de singurătate. Şi este ea, singurătatea cea care tranşează, taie în carne vie, pentru că tocmai aşa este făcut omul, “să nu fie singur”... Biblia, că este sau nu este divină, sau că e izvorâtă din înţelepciunea de milenii a oamenilor, prin acest mai sus citat, spune ceea ce e firesc, ce trebuie spus, ceea ce omul îşi spune în orice început de viaţă firească, ceea ce caută chiar şi cei care, în rătăcirea lor, aleg a aduce laude singurătăţii şi a se întovărăşi cu ea. Dincolo de hotar, se poate să se vadă tot spectrul de nenonociri, de vicii, materiale sau nemateriale, în care oa-menii pot să cadă; dincolo de hotar îşi duc, la nesfârşit somnul, cei care se întovărăşesc cu alcoolul, cei care cad în patima desfrâielor, cei care se vând, mai ales prin sex, cei care mint de îngheaţă apele, cei care se laudă chiar şi cu minciuni, cu plăsmuiri, cei care adună chiar şi gunoaiele pe lângă ei, cei care se autointitulează oameni de spirit, aberând. Şi tot dincolo de hotarul singurătăţii stau cei care judecă pe oricine, pentru a-şi dovedi buna lor alegere...

Cum oare ar putea un om care trece printr-o clipă de descumpănire să rămână la fel ca înaintea acelei clipe? Ce fac oamenii când astfel le este viaţa? Unii caută la semenii lor ceva ce-i poate face să se regăsească, alţii şi-l cheamă aproape pe Dumnezeu, câţiva se cheamă pe sine, pe cel intrisec, pe cel Divin, întru întovărăşire şi ajutorare. Ei nu se lasă a fi singuri... Alţii nu în ceea ce poate însemna spiritul îşi caută aproapele, îl caută în ceea ce este material, în plăceri, fie că e ea plăcere a simţurilor sau a minţii. Ei de fapt caută să-şi omoare mintea, îmbătând-o, cu tării făcute de om, sau cu excesul de hormoni pe care îl provoacă în fel şi chip. Printre ei sunt şi cei care îşi îmbată mintea cu amăgirea că aşa îşi satisfac nevoile sau dorinţele materiale, că aşa îşi rezolvă problemele, ori, pentru a-şi da şi importanţă, pentru a le rezolva pe ale altora. Încetul cu încetul ajung a se confunda cu toate aceste otrăvuri, de nici nu mai pot conştientiza că nu mai vor, că sunt mereu potrivnici, celor care le-ar putea fi aproape, întru trecerea peste încercările vieţii. Aşa îşi merg calea cei care nu se mai pot lecui de alcool ori de droguri, cei care îşi o-moară menirea prin desfrâu, nerenunţând, nici în ruptul capului la el, cei care fac din scornirile lor artă ori înţelepciune, voindu-şi recunoaştere, ei cei care nici măcar nu cunosc adevărata artă ori înţelepciune. Toţi însă îşi laudă cunoaşterea sau multele cunoştinţe...

Spuneam că o matematică a abstractului ne fac să spunem că unii oameni îşi au faptele şi comportamentul într-un uşor caracterizabil general, alţii într-un particular ce nu poate fi cu nimic, ori cu mai nimic, comparat. Însă chiar şi spusa noastră, la rândul ei, se încadrează în general, fiind asemenea cu a altora, sau în particular, fiind în totală contradicţie cu a altora. Aceasta este doar dovada, la fel de matematicistă, a sensului greşit în care facem clasificări, judecăţi. Îmi permit să afirm că suntem toţi doar unicităţi, doar particularităţi. Fiecare ne avem, pe noi înşine, ca însemn al destinului, şi la noi înşine permanent ne raportăm. Este drept că facem foarte multe alegeri, fiindcă mintea este cea care, materialiceşte, ne conduce. Alegerile sunt cele care ne pot îndepărta de noi înşine, de drumul ce-l avem în destin, care se lasă pe mai târziu, înfăptuit. Însă golul înspre mai târziu trece prin suferinţe, cauza lor fiind tocmai rătăcirea de noi înşine, noi, depozitarii adevărului de care fugim când mintea mult prea mult spre alţii priveşte, uitând să ţină cont de ceea ce o face să fie cu adevărat raţională, de spirit, care nu se face temenele efemerităţii. Pe noi înşine ne punem în genunchi, de oricâte ori îngenunchem în faţa altarelor lumii materiale, mereu în schimbare, schimbătoare în principii şi realităţi. Şi aşa ajungem să credem că suntem singuri...

Nu suntem singuri... Niciodată nu suntem singuri... Chiar când nimeni nu ne este alături, omul prin care Dumnezeu lucrează, pe noi înşine, pe noi ai Sinelui, cel prin care Dumnezeu îşi arată prezenţa în noi, îl avem alături. Drumurile ni-s totdeauna împreună, altfel doar când noi alegem să ne despărţim de noi..

La piaţă, pe trotuar...

Voi care azi vă vindeţi ca plăceri,
Ori le trăiţi ştiind că le furaţi
Nu vă miraţi că mergeţi nicăieri,
Că nu ştiţi încotro s-o mai luaţi.

Când vă mai plângeţi că trăiţi urât,
Că prea săracă-i viaţa în idei,
Gândiţi-vă c-aveţi tot cam atât
Cât, celorlalţi, acasă, lasă ei.

Că va fi vremea să se-ntoarcă tot,
Să pierdeţi tot ce câştigaţi uşor,
Azi, când vă daţi cu gesturi de robot,
Nu vă gândiţi... Vă credeţi de-ajutor.

Vă vindeţi şi gândiţi că e firesc,
Că toate-n viaţa au un rost normal,
Ba chiar că vă iubesc cei ce plătesc
Seduşi fiind de-al neputinţei val.

Iluzia cu trupul o-mbrăcaţi
Ca numele să vi-l aveţi notoriu,
Să fiţi în mintea celor ce bărbaţi
Se ştiu doar prin succesul iluzoriu.

Plăcerea voastră n-are un temei,
Nedemn vi-i luxul si extravagant,
Şi le-njosiţi pe cele ce femei
Sunt totdeauna, nu numai în pat.

Singurătatea v-o numiţi onoare
Prin ea în neputinţe vă-nrobiţi,
Lăsându-vă călcate în picioare,
De cei cu care vă-mpăcătuiţi.

Câteodată dor vă e de viaţă
Şi vă doriţi s-aveţi copii măcar
Dar teama unui preţ mai mic pe piaţă
Vă scoate seara iar pe trotuar...

Aveţi un preţ de zi şi-un preţ de noapte,
Şi mai ales pe cât le daţi ce vor...
Când vă dedaţi la josnicii, prin fapte,
Cum vreţi să fiţi văzute-n viitor?

Vânzându-vă uitaţi ce e iubirea,
Omul e om doar când vi-i de folos,
Şi veţi fi cândva numai amintirea
Celor ce s-au crezut trăind frumos.

Azi, într-un cumva

Azi nu mai am de ce să-mi fie teamă,
Nu spun „mi-e dor“, în nici un fel „aş vrea“,
Oricare faptă ştiu că e a mea,
Nălucile nu le mai iau în seamă...

Dorinţele, azi nu mai dau năvală,
Se rânduiesc în firea-mi omenească,
Sunt fapte ce le fac să se-mplinească,
Nedatorându-mi mie socoteală.

Puterea, drumuri lungi, de a mai face,
O am la fel, dar nu le fac în grabă,
Las gândul să-şi găsească altă treabă,
Ca sufletul să-şi aibă rost în pace.

Cu valul nu mă lupt, nu-i stau în cale,
Oricât ar fi de-nalt, la ţărm tot piere,
Urcă pe valuri unii, cu plăcere,
Eu merg prin soarta mea, pe jos, agale.

Ca disperatul nu mă pierd cu firea,
Pierdute-s toate de trăiesc cu frică,
Averea nu m-ajută, dar mă strică
Dacă ajung să uit să simt iubirea.

Azi nu mai caut podiumuri şi scene,
Spun tot ce ştiu prin scrisele-mi cuvinte
Ca cei ce vor, citind, să ia a minte
La viaţă, prin trăiri, nu veşti mondene...

De vom răzbi...

De vom răzbi, rămâne-vom veciei,
În clipa, regăsirii-ţi, ştii, am spus,
Şi ne vom fi motiv al bucuriei
De-a fi urcat, cât ne-a fost dat, de sus.

Ne vom urca până pe vârf, pe munte,
De-acolo să putem urca în zbor,
De vom putea uita de amănunte,
Ţi-am spus... Să-ţi aminteşti de viitor.

Şi-apoi mai sus, spre cerul plin de stele,
Unde nu-s umbre şi se vede clar,
Dacă vom rupe lanţuri şi zăbrele
Spre a fugi de trecerea-n zadar.

Din moarte, înspre veşnica trăire,
Ţi-am spus, ne vom muta, de vom răzbi,
Plecând din lumea celor ce-n neştire,
Iau viaţa-n râs, uitând că pot iubi.

De vom răzbi, mergea-vom înainte,
Lăsând trecutul morilor de vânt,
Unindu-ne nu forme de cuvinte,
Ci fiindu-ne voinţa legământ.

Nu-mi e rău...

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

N-am, în om, motiv de teamă,

teamă-mi e mai mult de mine,

Nu mai fug înspre oriunde,

nu mai am motiv de grabă,

Viaţa-şi are înţelesuri,

iar eu am atâta treabă...

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Din priviri caut spre Ceruri

să ştiu ziua care vine,

Nu mai bat poteci stinghere

care duc sigur la vale,

Ies mereu la drumul mare,

drumul mi-e singura cale.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Din nisip nu fac palate,

ca să-ncerc zidu-i de ţine,

Ştiu că zidul se înalţă

doar punând piatră cu piatră,

Focul greu e să se-aprindă

când n-are cenuşă-n vatră.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Vieţii nu îi pun condiţii,

ea nu mie-mi aparţine,

Pot să merg pe coborâşuri,

mai uşor ca la urcare,

Dar îmi place la-nălţime

fiindcă văd la depărtare.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Nu vânez lumina nopţii

nici nu bat la porţi străine,

Nici uşii întredeschise

nu-i propun să se deschidă,

Fluturele ştiu că zboară,

însă nu când e omidă.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Noaptea văd umbra luminii,

prin furcile caudine,

Pe cei ce-şi vor îndreptarea,

pe cei ce-şi doresc trezirea,

Şi pe cei care, făţarnici,

crime fac, mimând iubirea.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Nu mai cred nicicum că "poate"

e ceva ce se cuvine,

Leneşul spune că poate,

şi spune, ştiind că minte,

Prea puţini mai fac şi fapte,

tot mai mulţi rostesc cuvinte.

Nu-mi e rău de-atâta rău,

nici de bine nu-mi e bine,

Însă nu mă pot convinge

că-i bine doar ce convine...

Aluzive căutări

Drumuri îţi vrei, şi vrei să mergi pe toate,
Pe urmele potcoavelor de cai,
Şi mai ales pe unde nu se poate
Când la rascruci de vânturi încă stai.

Prea insetat, cu rouă-ţi dai pe buze,
Mergi schiopătat, cu pasul pârjolit,
Din palmă zboară visele-ţi optuze,
Şi dormi, tot dormi, nu te mai vrei trezit.

Himere poarţi în haine, ca speranţe,
Dar tu-n beţii cu ielele dansezi,
Vrăjit de faima falsei eleganţe,
Adormi umil şi-n vis frumos te vezi.

Ca suflet rătăcit, cauţi cărarea,
Ca om trăieşti al decăderii chin,
Ţi-apleci privirea şi tot cauţi floarea
Care să fie floare şi nu spin.