În roşu tu, noi...

În roșu îmbrăcată

vei fi în seara-aceea

În care, ţi-e destinul,

un drum să îmi deschizi

Și poarta înspre moarte

definitiv s-o-nchizi,

Și-n zori, dar încă-n noapte,

să-i faci pierdută cheia.

Aceasta toamnă... da... ultima toamnă
În care încă nu ne spune noi,
În care nu ne suntem amândoi...
Îmbracă-te în roşu, iarăşi, doamnă!

Da, doamnă... să-ţi mai spun că eşti frumoasă?…
Mai are rost?... deja, de mult, ţi-am spus...
De frumuseţea ta eu sunt sedus...
Dorul de ea îl simt... mă tot apasă...

Mi-e dor să simt trăită bucuria
De-a mă gasi cu tine-n zori de zi,
Când vis te faci și nu te vrei trezi,
Și-mi spui că-n doi ţi-e dragă sihăstria.

Să-ţi mângâi sânii, să mă ţii aproape,
Să mă doresti, al tău să simt că sunt,
Şi să ne fim speranţă şi avânt...
Lumini de stele să îţi ai pe ploape...

Da... doamnă... Mi-s cuvintele puţine,
La amândoi se simte-același dor,
În tine simt un foc dogoritor,
Și-o mare nerăbdare simţi în mine...

Această toamnă... Da, ultima toamnă
În care tu ești tu și eu sunt eu,
În care timpul tău nu-i și al meu,
În care, încă, nu-mi eşti mie doamnă...

Plecarea ca necesitate

În singurătate

plec încă o dată,

Ca să am de unde să revin,
Unii spun că viaţa

este vinovată,

Unii spui că-i vorba de destin.

Plec din viaţa-aceasta

într-o altă viaţă,

Unde pot să tac oricât de mult,
Să privesc spre Ceruri

doar prin copci de gheaţă

Și doar plânsul ploii să-l ascult.

Printr-o judecată-n

sensuri indecente

Timp al vieţii știu că s-a furat,
Faptele din umbră

au lăsat amprente

Și abia acum s-au relevat.

Merg spre mai departe,

chiar de-i spre niciunde,

Spre un totdeauna ce va fi,
Unde nici o umbră

nu mă mai ascunde,

Unde nici o umbră nu poate umbri.

Contrariu existenţial

Pe Dumnezeu preferi să îl ucizi
Când spui că stai de veghe-n întuneric,
Când fluturii-i priveşti ca fiind omizi,
Şi crezi că viaţa-i visul tău himeric.

Chiar dacă nu-i mai pui cununi de spini,
Şi nici nu-l baţi, pe cruce, în piroane,
Când tu faci rău, îi pui în spate vini
Facându-i temenele la icoane.

Şi îl loveşti când tot te îndoieşti
De tine, omul care eşti, făptură...
Nici nu iubeşti, şi nici nu te iubeşti,
Deşi vorbeşti de scrisul din scriptură!

Născut ai fost să poţi să luminezi,
Să mergi pe drumul bun şi calea dreaptă;
Dar, când alegi pe alţii să nu-i crezi,
Câtă credinţă pui în orice faptă?

De ce să nu-ndrăzneşti să te priveşti,
Şi-ti dai oricui, oricum, a ta lumină?
În loc să zbori, preferi să te târăşti
Şi-ncerci ţie să-ţi fii şi rădăcină!

Când te întorci la fluturi şi omizi,
Şi dai putere visului himeric,
Nu-ţi căuta motiv să te ucizi
Şi nu mai face fapte pe-ntuneric!

Tu crezi că viaţa-i visul tău himeric,
Scrâşnind din dinţi pe îngeri îi ucizi,
Pe Dumnezeu l-aştepţi în întuneric,
Te vezi zburând? Pe alţi-i crezi omizi...

Te-aud, te tot aud

Te-aud spunându-ţi, că ai vrea, departe,
Să mergem, viaţa altfel să trăim,
Ca să ne-avem şi dincolo de moarte,
Iubindu-ne, nedesparţiţi să fim.

Te mai aud, în gând, întrebătoare,
Cu teama să îmi ceri să îţi răspund,
Tăcerea ta pe mine chiar mă doare,
Ce simt abia mai pot să îţi ascund.

Cu tine-aş merge, sus, pe vârf de munte
Şi aş pleca oriunde ţi-ai dori,
Cu tine aş uita de amănunte,
Uitând de somn, până în zori de zi.

Te-aud, dorindu-ţi nopţi, dorindu-ţi zile,
În care să ne-avem şi să ne fim,
Punând la spate legile civile
Ce ne-ar opri să vrem să ne iubim.

Te tot aud, te ştiu, căutătoarea
Trăirii faptei visului dorit
Prin care să te simţi nemuritoarea
Care, iubită fiind, s-a împlinit.

Atât mi-e de ajuns să merg cu tine
Oriunde viaţa ne-am putea trăi,
Unde iubirea nu e o ruşine
Şi totdeauna ne putem iubi.