Drumul vieţii simt că mă tot cheamă
Şi mă cheamă chiar de sînt absent,
Tot ce cred că-mi este mai de seamă
E desfrîul meu adolescent.
Îmi duc şoapta înspre nemurire,
Ştiu şi steau care o păstrează,
Trec prin foc trăind o amintire
Care vreau, ori nu, e veşnic trează.
Multe-aş vrea găsi, mai noi sub soare,
Dar prea multe ţin să se repete,
Poleirea e strălucitoare
Însă e ca nuca în perete.
Gîndul mi-l reneg cu bună ştiinţă,
Când mă plîng îmi spun că-mi rîd în faţă,
Sunt chemat mereu de-a mea credinţă
Să m-arunc în negură şi ceaţă.
Mi-aş dori o altă rădăcină
Ca să fiu mişel şi demodat,
Doar conştiinţa mea mai e senină,
Îmi dă semn că nu-i adevărat.
Când văd viaţa că îmi leneveşte
Caut drumul către dezrobire,
Poate a fi rob e omeneşte,
Dar eu cred că-i doar o amăgire.
Biblia nu prea o iau în seamă,
Din credinţă nu mă-nchin la zei,
De iubire nu îmi este teamă,
Însă nu-i suport pe derbedei.
Multe-nvăţ trecînd tăcut prin lume,
Despre rugăciuni, despre iubire,
Despre valul care, plin de spume,
Nu-i model de mers spre rostuire.
Adevărul e fără hotare,
Viaţa, într-un fel, e ca o scenă,
E senin, privind departe-n zare,
De aproape e mai mult obscenă.
Am un sînge care nu-mi prieşte,
Spun cei enervaţi de-a mea tăcere,
Alţii spun că prea mă-mbătrîneşte
Spusa-mi despre-a lumii decădere.
Ochii mei n-au cearcăne de ură,
Doar nu văd pădurea de copaci,
Parcă-aş fi băut fără măsură
Şi-am rămas cu ochii prea săraci.
